Tag Archives: perfectionism

Perfecționism. Când a fi perfect devine calea de a fi iubit

Un articol despre perfecționism ca mecanism de supraviețuire

Ce înseamnă perfecționism?

Perfecționism nu înseamnă doar standarde înalte sau dorința de a face lucrurile bine. Perfecționismul e o cale de a supraviețui emoțional. Dorința de perfecțiune vine cu un efort foarte mare. Vine dintr-o teamă de respingere. E o rană veche, o parte care a învățat că „dacă sunt perfect, poate voi fi acceptat”.

Perfecționismul nu este o căutare a excelenței, ci un mecanism defensiv bazat pe frica de respingere. Apare atunci când copilul învață că este iubit pentru ceea ce face, nu pentru ceea ce este.

În spatele efortului de perfecțiune sunt nevoi relaționale profunde: să fiu acceptat, iubit, văzut. Împlinirea acestor nevoi e legată, de timpuriu, de: a nu greși, a fi exemplar, a nu deranja.

Perfecționismul devine o armură. Una care protejează o parte rănită din noi, care a trăit respingerea, lipsa afecțiunii necondiționate.

Vocea copilului conștiincios

Această parte apare devreme în viața noastră. Este copilul care observă că e remarcat când nu greșește, că e „bun” atunci când e ascultător. Așa devine: „dacă fac totul bine, voi fi iubit”. E copilul care e lăudat când ia note mari. E copilul premiant, silitor, docil, care a învățat că iubirea vine condiționat.

Copilul conștiincios devine adultul care muncește foarte mult, care nu spune „nu”, care se judecă dur pentru orice ezitare sau greșeală. Este acea parte care preia controlul când simte nesiguranța: face planuri, se conformează, se străduiește din toate puterile.

Această parte preia conducerea: lucrează neobosit, evită greșelile, așteaptă laude. Dar, atunci când acest efort vine din perfecționism, este o mască peste rana de a fi respins, neiubit, umilit, singur:

  • „Dacă nu sunt perfect, poate nu voi fi iubit.”
  • „Dacă greșesc, poate nu mai exist pentru celălalt.”

Uneori, această parte poate deveni atât de dominantă încât nici nu mai realizăm că există în noi și o altă voce. O voce care se simte singură și care suferă.

Ce rămâne nevăzut – nevoia profundă de sprijin și iubire necondiționată

Sub control și efort, sub dorința de a fi cel mai bun, rămâne nevăzută nevoia sănătoasă de atașament: de a fi înțeles, de a fi susținut și de a fi iubit fără condiții.

De fapt, sub masca perfecționismului stă o parte, adesea uitată – partea rănită, traumatizată:

Un copil interior singur, trist, care simte că nu a fost iubit pentru cine este, ci doar pentru ce face bine. Un copil rușinat care se simte inadecvat cu cine este el, inadecvat cu felul în care arată. Un copil împovărat de efortul de a se ține singur, în lipsa căldurii afective de care are nevoie.

Nevoia de atașament sănătos, de iubire necondiționată rămâne reprimată, ascunsă. Ea se poate face cunoscută prin simptome: epuizare, insomnie, anxietate, dureri fără cauze medicale. Alteori, apare sub formă de nemulțumire cronică: „niciodată nu e suficient de bine, oricât aș face”. Sau dependențe relaționale.

Această parte rănită are nevoie de spațiu, de timp, de acceptare. De prezența unui adult interior care să o îngrijească și să o protejeze. O mamă bună internalizată. Această parte nu are nevoie de reguli, nu are nevoie să fie împinsă, presată. Are nevoie de căldură afectivă. De permisiunea de a fi imperfectă. Are nevoie de sprijin autentic.

În psihic apare o dinamică internă între un critic intern vigilent și o parte foarte rănită care se resimte ca presiune, încordre, vigilență, efort,

Dacă simți că această presiune vine dintr-o voce care nu tace niciodată, poți citi mai multe despre perspectivele asupra criticului interior în articolele mele.

Vindecarea nu vine din perfecționism

Vindecarea nu vine din a deveni „mai bun”, mai performant, mai corect.

Vindecarea apare atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Eu ce simt acum? Ce am nevoie cu adevărat?”. Este o formă de conștientizare, de reflectare și mentalizare. Ne oprim din a trăi pentru a primi aplauze și suntem mai aproape de cine suntem cu adevărat. Acolo apare un altfel de validare. Una tăcută. Una din interior. Și viața e mai ușor de trăit în acest fel.

Pentru acest proces e nevoie să ne apropiem de noi, prin introspecție, psihoterapie, meditație sau artă. Din această apropiere de sine se naște o validare care nu depinde de exterior, ci care izvorăște din autenticitate.

Această formă de exprimare – vulnerabilă, necosmetizată, reală – e ceea ce ne face cu adevărat vii. Și, paradoxal, de cele mai multe ori, e tocmai ceea ce ajunge să atingă cel mai profund și pe ceilalți.

Întoarcerea către sine

Ca psihoterapeut, m-am întâlnit de multe ori cu perfecționismul, împreună cu oboseala cronică, cu anxietatea de performanță, cu teama de a nu greși. În spatele perfecționismului stă o poveste. O poveste cu un copil care a încercat din greu să fie iubit. Care s-a străduit să fie „cum trebuie”.

Renunțăm la perfecționism cu blândețe, nu cu forța. Nu este un inamic, ci e o strategie de supraviețuire.

Perfecționismul e o platoșă. Și doar când ne simțim suficient de în siguranță, putem să o lăsăm jos. Să ne simțim iubiți și în imperfecțiunea noastră.

A renunța la perfecționism nu înseamnă a renunța la calitate sau rigoare. Ci a renunța la ideea că doar prin perfecțiune merităm să fim iubiți.

Când perfecțiunea ascunde o rană

Perfecționismul e o încercare dureroasă de a obține iubire, siguranță sau aprobare. Poate că ți-ai spus de multe ori: „Dacă aș face totul bine, atunci…”. Dar „atunci” nu vine niciodată. Pentru că nu e despre cât de bine faci, ci despre ce ai avut nevoie și n-ai primit. E o traumă de iubire.

Dacă simți că această tensiune interioară îți afectează viața, relațiile sau bucuria de a fi tu însuți/însăți, psihoterapia poate fi un spațiu în care să îți asculți vocea autentică, dincolo de efort și conformare.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de a fi tu și să găsești un mod de a fi mai blând(ă) cu tine.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Ilustrație Daniela Dumitru

Este o schiță rapidă făcută de mine pe o hârtie ieftină, fără pretenții. Nu e o schiță perfectă, dar este ceva adevărat în ea. E un mesaj profund, despre a ne simți bine cu noi cu „defecte”, de a ne arăta și a ne simți în siguranță lăsându-ne vulnerabili și, în același timp, simțindu-ne puternici. Am desenat într-un moment de sinceritate, dar și de blândețe față de mine însămi.

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul ”sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a„, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi ?descoperite? si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Sindromul impostorului este vocea criticului interior care îți șoptește că reușitele sunt doar o coincidență. Poți citi mai multe despre cum ne sabotează această instanță interioară în articolele mele dedicate.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul ?nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor?.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi ?descoperiti?.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: ?nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor?.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia in sindromul impostorului?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie trauma exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/a, a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, o clienta a stabilit ca intentie de lucru:

„Eu vreau sa vindec sindromul impostorului„

O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea.

Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic prin metoda Constelatiei Intentiei. Acest proces pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Cazul Andreei

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” rezonatorul se purta ca o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului ?impostorului?. Aceasta parte este profund identificata cu mama Andreei care o trateaza ca fiind un impostor.

Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei. Partea „impostorului” este identificata cu mama. Ea vine catre partea „sindromul” cu critica, furie, prin a fi indisponibila , deconectare emotionala.

„impostorului” este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. E ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

„Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi eliminata. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei. Si se trateaza asa.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine crede ea ca este are la baza atribuirile mamei, respingerile, atitudinile ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.

.

Intr-adevar Andreea a fost complet neputincioasa cu privire la cum s-a raportat mama la ea. Insa ceea ce poate face Andreea in prezent este despre cum s-ar putea ea insasi raporta la sine. Munca cu sine are de-a face cu dezidentificarea de mama si cu a se apropia de sine cu afectiune si blandete.

*

Pentru a lucra cu mine imi poti scrie ce ai nevoie si putem stabili impreuna cand sa ne vedem. Apasa butonul de mai jos, scrie si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Ilustratie: Daniela Dumitru