Atasament, lumea reprezentarilor
Tipul de atasament pe care il avem ne determina sa privim lumea exterioara printr-o „lentila” – ea contine harta mentala, lumea reprezentarilor pe care le avem despre experientele noastre precedente. Acest mod ne scuteste sa reinventam roata cu fiecare experienta noua. In acelasi timp, are un impact major asupra felului in care relationam cu sine si cu ceilalti.
„Lentila„, lumea reprezentarilor sau cum ne reprezentam lumea, are la baza suma tuturor interactiunilor noastre cu persoanele de atasament.
Pot fi persoane de atasament securizante; ele ne creeaza o stare de confort si alinare si le percem ca fiind o baza de siguranta. Pot fi persoane de atasament insecurizante. Aceastea nu reusesc deloc sau reusesc ocazional sa fie prezente, sensibile si responsive emotional.
Interactiunile timpurii cu mama si cu tata se inregistreaza in psihic ca tipare de atasament. Ele sunt mentinute si intarite prin relatia noastra continua cu parintii.
Practic, „lentila„, modul in care ne reprezentam astazi lumea si pe noi insine, are de-a face cu calitatea relationarii cu parintii nostri.
Un proces de psihoterapie individuala, metaforic vorbind, presupune sa ne „curatam lentila„. Acest lucru inseamna sa ne cunoastem modul in care ne reprezentam lumea. De asemenea dobandim claritate daca acest model se potriveste sau nu cu lumea reala si cu lumea noastra interna.
Un alt aspect presupune sa „ne mentinem lentila curata„, ceea ce insemna sa internalizam un model sanatos de comportamente, comunicare si reglare a trairilor afective. Un psihoterapeut informat pe teoria atașamentului te ajuta sa internalizezi un model sanatos.
In continuare, pentru a simplifica citirea, voi folosi termenul „mama” pentru a ma referi la persoana de ingrijire pentru copil.
Totodata am atasat mai jos doua imagini prin care incerc sa redau vizual, in cazul atasamentului evitant si al celui anxios/preocupat, interactiunea dintre un individ (EU) si mediul inconjurator (Lumea externa). Lentila, adica modul in care interpretam lumea, are doua fatete, respectiv:
- modul in care ii percepem pe ceilalti si,
- modul in care ne percepem pe noi insine.
Lumea reprezentarilor in Atasament evitant
In atasamentul evitant, mama poate fi prezenta fizic, dar respinge comportamentul de atasament al copilului mic. Ea nu tolereaza tristetea si plansul copilului, este incomodata de contactul fizic cu acesta si este indisponibila emotional. Pentru ca mama nu este capabila sa citeasca indicii non verbali pe care ii manifesta copilul, ceea ce ofera ea nu are legatura cu ceea ce are nevoie copilul.
Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu ca atunci cand ne exprimam direct emotile si nevoile si cautam confort si ingrjire, vom fi respinsi.
Modelul despre ceilalti
Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si sa inhibam cautarea confortului si alinarii la mama.
Mai tarziu, in relatiile noastre, ne reprezentam lumea asa cum o cunoastem pe mama. Prin aceasta „lentila”, construita in timp, potrivim lumea cu modelul intern pe care il avem despre relatii.
Nu ne asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti, nu ne putem baza pe ceilalti. In lumea noastra interioara s-a consolidat asteptarea ca ceilalti nu sunt disponibili pentru noi. Cel mai sigur mod este de a pastra distanta.
Chiar si cand vrem sa cautam contact, nu e ca si cum stim cum sa facem. In acelasi timp, putem resimti lipsa contactului sanatos, sprijinului, intimitatii, intr-un mod dureros, desi constient sa nu avem claritate despre ce ni se intampla. Cautarea contactului si apropierea de ceilalti ne activeaza distresul pe care l-am reprimat de-a lungul timpului, respectiv frica, furia, rusinea, durerea de a fi respinsi.
Contactul cu lumea externa este foarte redus, minimizam nevoia de atasament si maximizam explorarea mediului non-uman. Si contactul cu lumea interna este redus, respectiv cu emotiile, cu senzatiile si corpurile noastre.
Modelul despre sine
Ne percepem independenti, puternici, completi. Preferam singuratatea.
Lumea reprezentarilor in Atasamentul anxios/preocupat
In atasamentul anxios mama este preocupata de altceva, fiind disponibila emotional pentru copil doar ocazional si intr-un mod imprevizibil. Ea nu respinge copilul nici verbal, nici fizic, dar contactul ei nu are suficienta vitalitate pentru alinare si confort. In relationare, ea descurajeaza, subtil sau mai putin subtil, autonomia copilului.
Modelul despre ceilalti
Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu sa inhibam explorarea. In schimb, ne exprimam emotiile si nevoile intr-un mod persistent. Ne imaginam ca, daca mentinem presiunea in aceasta maniera de neconfundat, mama va continua sa ne asigure ingrijirea.
Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si fie:
- oscilam intre a ne deschide fata de conexiunea cu mama si a o respinge cu furie;
- avem manifestari de neajutorare si suntem prea coplesiti si neputinciosi, dar la fel de lipsiti de confort si alinare.
Mai tarziu, in relatiile noastre, mentinem modelul de atasament la care ne-am adaptat. Spre deosebire de atasamentul evitant, in atasamentul anxios/preocupat percem lumea externa ca fiind disponibila pentru noi sau ca si cum ar trebui sa fie constant disponibila pentru noi, fara sa avem claritatea cum este de fapt acel mediu si fara sa putem cuprinde ca ceilalti ar putea avea nevoile lor proprii.
Modelul despre sine
Ne simtim ca si cum suntem complet dependenti de celalalt, incapabili sa ne continem distresul si sa ne simtim confortabil in absenta persoanei de atasament.
Fiind blocati la un stadiu emotional de bebelus, indiferent care este in prezent varsta noastra biologica, cautam contactul si alinarea, fara sa avem granitele propriului nostru sine.
Indiferent daca suntem mai furiosi ori mai pasivi, amplificam nevoia de atasament si minimizam explorarea autonoma.
În psihoterapie, te pot sprijini în explorarea modului în care îți reprezințil umea. Împreună putem să rescriem scenariile vechi și să construim granițe psihice care să îți ofere, poate pentru prima dată, sentimente de autonomie și siguranță.
*
Bibliografie:
Wallin, David J. (2010) Atasamentul in psihoterapie. Bucuresti: Editura Trei.
