Arhive etichetă: rusine-toxica

Vinovatia cronică: De ce simt că totul este din vina mea?

Ce este vinovatia?

Vinovatia este un sentiment conditionat. Noi, oamenii, invatam sa ne simtim vinovati inca de foarte mici. Invatam de timpuriu despre ”bine” si ”rau” in special de la parintii. Familia, societatea, religia, cultura influenteaza major sentimentul de vinovatie al unei persoane.

Spre deosebire de rusinea cronica atunci cand persoana se percepe pe sine ca find gresita, vinovatia este un sentiment pe care ar trebui sa il simtim dupa ce am facut ceva gresit, ceva rau, fie intentionat, fie accidental.

Sa ne simtim vinovati si sa suferim dupa ce am facut un rau ne conduce spre schimbari bune in noi insine si in relatiile noastre. Ne asumam responsabilitatea pentru raul facut, ne cerem scuze si ne modificam comportamentul din acel moment. In felul acesta durerea se diminueaza si, in timp, vinovatia ca sentiment se diminueaza. Dezvoltam sentimente de compasiune pentru noi, dar si pentru semenii nostri.

Vinovatia coplesitoare

Cand nu mai este posibil sa reparam raul facut, vinovatia poate persista multa vreme. Psihoterapia ajuta persoana sa accepte ceea ce s-a intamplat, sa se priveasca cu indulgenta si sa ia in considerare modul in care ar putea face alegeri diferite in viitor.

Pentru ca ne simtim vinovati de actiunile pe care le-am internalizat ca fiind ”rele” sau ”gresite” e posibil sa apara diferite confuzii in psihicul nostru. O confuzie este atunci cand ne simtim vinovati pentru ceva de care noi credem ca suntem vinovati, fara sa fim responsabili cu adevarat. De exemplu, o fiica adulta care, desi e respinsa, criticata si rusinata de parinti, se simte vinovata cand vrea sa isi ia spatiu si sa se indeparteze de acestia.

Cand exista o astfel de confuzie aveam de-a face cu trauma psihica relationala.

Vinovatia neconsumata are un impact negativ asupra relatiilor, a starii psihice, dar si fizice. Fara clarificarea cauzei si a unui proces psihoterapeutic adecvat, vinovatia nu trece de la sine. Suportul unui pshoterapeut specializat in trauma psihica ajuta acest proces.

Multi dintre noi poate ca nici nu permitem vinovatiei sa ajunga in constiinta noastra. Pentru ca ne temem sa simtim vinovatia suntem dispusi sa acceptam orice, doar ca sa scapam de ea. Nu putem refuza, nu putem spune nu. Sunt foarte multe persoane care se simt vinovate si cred ca sunt egoiste daca aleg sa fie in acord cu sine, sa se exprime autentic. Vinovatia e o traire, nu face diferenta daca noi am facut ceva rau sau doar ne-am exprimat sinele autentic. Doar pe masura ce invatam sa acceptam vinovatia, reusim sa judecam singuri daca intr-adevar ne simtim vinovati pentru ca am facut un rau sau pur si simplu ne satisfacem niste nevoi legitime fara sa ranim pe nimeni.

Vinovatia in trauma psihica 

Pentru a aduce claritate in ce priveste vinovatia ca urmare a traumatizarii psihice, ne ajuta sa facem diferenta dintre:

  • conditia de victima versus atitudini tipice victimei
  • conditia de agresor versus atitudini tipice agresorului

Conditia de victima

Devenim victima din cauza raului suferit si caruia nu ii putem face fata cu resursele fizice si psihice din acel moment.

Raul poate fi cauzat de:

  • evenimente naturale precum incendii, tornade, tsunami-uri, cutremure
  • actiunile unei persoane (parinte, coleg, prieten, altii)

Suferinta si raul produs victimei unei traumatizari psihice sunt cu atat mai mari cu cat aceasta este dependenta de persoana care o raneste, are incredere in ea, o iubeste.

Odata ce s-a produs, faptul ca am devenit victima nu mai poate fi intors. Conditia de victima inseamna ca am trait frica intensa, vulnerabilitatea fara protectie, neputinta. Suntem coplesiti de sentimente de durere, furie, rusine sau dezgust. Putem supravietui numai cand aceste trairi sunt refulate si psihicul se rupe.

Cata vreme raul suferit continua, nu putem gestiona conditia de victima si nu putem integra trauma. De exemplu, pentru a supravietui in conditiile unei dependente fata de agresor, dezvoltam atitudini tipice victimei.

Cand un copil nu are nici o sansa sa se revolte impotriva parintilor lui predispusi la violenta (activa sau pasiva), trebuie sa gaseasca alte moduri de a comunica cu ei, astfel incat acestia sa nu il distruga.

O atitudine tipica victimei presupune sa ne simtim vinovati pentru ce am suferit, pentru ca nu am facut mai mult, mai bine. Suprimam furia sanatoasa si o intoarcem impotriva noastra. Ca victima ne asumam intreaga responsabilitate.

Ne straduim sa justificam comportamentul violent al parintelui:

Eu sunt de vina., Eram un copil rau, Eram un copil rebel si faceam prostii., Mama m-a respins din vina mea, Nu sunt buna de nimic..

In cazul unui abuz sexual: Eu sunt de vina., Eu l-am provocat., Mi-a placut., etc.

Suntem preocupati sa aflam ce il multumeste pe agresor: Cum ar putea fi el/ea mai multumit/a de mine?

Conditia de agresor

Devenim agresor atunci cand, intentionat sau neintentionat, facem rau altcuiva producandu-i o vatamare traumatizanta.

Raul se poate produce:

  • in plan psihic, prin minciuna, inselaciune, umilire, rusinare, degradare, injosire
  • in plan material prin furt, jaf
  • in plan fizic prin violenta fizica, lovitura cauzatoare de moarte, crima
  • prin necomiterea unei fapte precum asigurarea hranei, a ajutorului, a ingrijirii, a contactului fizic si emotional, a protectiei in fata violentei, inclusiv sexuale

Atitudinile tipice agresorului sunt consecinte ale traumei cand conditia de agresor nu poate fi resimtita din cauza rusinii. Agresorul dezvolta o mare abilitate de a refuza sa isi asume responsabilitatea si vina. Adesea un agresor rastoarna raportul dintre el si victima sa. Astfel, el se infatiseaza pe sine ca victima.

Vinovatia pentru raul facut o transfera si o impune victimei sale.

De exemplu atunci cand parintii il fac pe copil sa se simta vinovat: Tu m-ai provocat pana mi-am pierdut rabdarea!, Tu m-ai sedus!, Esti rea/rau, semeni cu bunica-ta!, Esti nebuna si rea pentru ca nu mai vorbesti cu mine!, Eu am facut tot ce trebuia., Eu nu sunt vinovata., Eu nu am nicio vina!

Psihoterapia vinovatiei cronice

Procesul de psihoterapie individuala pe trauma cu un psihoterapeut specializat te poate sustine in :

  • recunoasterea traumei/traumelor
  • recunoasterea conditiei de victima/agresor
  • recunoasterea atitudinilor tipice victimei /tipice agresorului
  • identificarea si continerea emotiilor
  • clarificarea confuziilor
  • ce parti ale sinelui tau le respingi
  • reconstruirea realitatii

Daca simti ca e momentul sa faci o schimbare, programeza o sedinta chiar acum. Datele mele de contact, informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Bibliografie:

Ruppert, F. (2021). Cine sunt eu intr-o societate traumatizata? Cum ne determina viata dinamicile relatiei agresor-victima si cum ne eliberam de acestea. Bucuresti: Editura Trei.

Ilustratie: Daniela Dumitru

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul ”sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a„, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi ?descoperite? si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Sindromul impostorului este vocea criticului interior care îți șoptește că reușitele sunt doar o coincidență. Poți citi mai multe despre cum ne sabotează această instanță interioară în articolele mele dedicate.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul ?nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor?.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi ?descoperiti?.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: ?nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor?.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia in sindromul impostorului?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie trauma exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/a, a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, o clienta a stabilit ca intentie de lucru:

„Eu vreau sa vindec sindromul impostorului„

O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea.

Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic prin metoda Constelatiei Intentiei. Acest proces pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Cazul Andreei

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” rezonatorul se purta ca o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului ?impostorului?. Aceasta parte este profund identificata cu mama Andreei care o trateaza ca fiind un impostor.

Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei. Partea „impostorului” este identificata cu mama. Ea vine catre partea „sindromul” cu critica, furie, prin a fi indisponibila , deconectare emotionala.

„impostorului” este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. E ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

„Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi eliminata. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei. Si se trateaza asa.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine crede ea ca este are la baza atribuirile mamei, respingerile, atitudinile ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.

.

Intr-adevar Andreea a fost complet neputincioasa cu privire la cum s-a raportat mama la ea. Insa ceea ce poate face Andreea in prezent este despre cum s-ar putea ea insasi raporta la sine. Munca cu sine are de-a face cu dezidentificarea de mama si cu a se apropia de sine cu afectiune si blandete.

*

Pentru a lucra cu mine imi poti scrie ce ai nevoie si putem stabili impreuna cand sa ne vedem. Apasa butonul de mai jos, scrie si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Ilustratie: Daniela Dumitru

Rusinea – de la sanatoasa la toxica. Psihoterapia rusinii

Un articol actualizat în 2026. Gasiti informatii despre rusine: cum o recunoastem, functia sanatoasa a rusinii, functia de supravietuire a rusinii, traumatizare si strategii de camuflare a rusinii, psihoterapia rusinii, recuperare, ce sa faci cand experimentezi rusinea.

Multe persoane caută modalități de eliberare de rusinea profunda, un sentiment care blochează evoluția personală.

Cum recunoastem rusinea?

Ne putem recunoaste rusinea observandu-ne senzatiile fizice in corp, expresiile faciale, posturale si comportamentele noastre. Rusinea este conectata de corp. Legatura cu corpul este exprimata si in vorbirea de zi cu zi. Cred ca ati auzit expresia: nu te pot privi in ochi de rusine.

Senzatia fizica asociata rusinii (felul in care simtim rusinea in corp)  este temperatura crescuta, in special la nivelul fetei. Ne inrosim, ne ard obrajii. Comportamentul fizic specific este de a ne ascunde. Incercam sa ne facem cat mai mici, sa ne asezam in locuri mai retrase, mai putin luminate, mai putin vizibile. Expresiile faciale sunt de evitare a privirii, ochii plecati, parul lasat peste fata si peste ochi. Constiinta faptului ca ne-am inrosit ne poate face sa simtim si mai multa rusine. Postura este inclinata, prabusita.

Rusinea poate fi traita in diferite grade de intensitate, de la timiditate, jena pana la umilire.

Rusinea de sine este traita in sensul in care imi e rusine cu mine sau in legatura cu cine sunt eu. Am o imagine despre mine sau un sentiment ca sunt rau sau inadecvat sau defect/a.

Functia sanatoasa a rusinii

Rusinea are o functie de protectie morala. E un proces natural de retinere care ne apara intimitatea.

Cand facem ceva opus propriilor valori morale sau normelor culturale simtim rusine. Ne este clar de ce ne simtim rusinati. Simtim rusine cand suntem constienti ca am facut rau, am ranit, am fost indisponibili pentru cei care depind de noi. Este o emotie pe care o simtim din sinele nostru sanatos. Cand ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce facem ne mentinem sanatosi psihic.

Rusinea ca functie de supravietuire

Rusinea ne poate inunda in viata de zi cu zi fara sa fi facut ceva imoral sau agresiv. Vorbim de situatia rusinii cronice.

In astfel de cazuri este util sa exploram relatia cu parintii si modul in care am fost rusinati.

  • rusinea a fost folosita de parinte ca mijloc de educatie sau/si ca mod de relationare (abuz), iar parintele a normalizat acest comportament ca fiind benefic. Este ideal daca parintele este capabil sa exprime suparare fara sa il faca pe copil sa se simta izolat emotional. Din pacate, multi parinti au probleme de autoreglare a emotiilor lor si reactioneaza violent, cu furie, cu raceala, cu retragere emotionala. Pedepsele excesive, amenintarea ruperii relatiei, netolerarea nici unui semn de slabiciune/autonomie sunt cai de rusinare si de traumatizare a copilului.
  • in perioada copilariei foarte timpurii retragerea parintelui, absenta, indisponibilitatea lui (neglijarea), ne arunca in experiente de rusine. Ca sugari si copii foarte mici nu dispunem de intelegerea necesara pentru a interpreta dispozitiile, starea de sanatate sau expresiile faciale ale parintilor. La copiii mici se observa posturi rusinate ca reactie la simpla intrerupere a contactului vizual al parintelui.
  • ne putem naste intr-un context sufocat de rusine. Mama poate avea un fundal traumatizat de rusine, la fel si tatal. Inca din uter ne incurcam cu sentimentul de rusine al mamei care nu poate fi continut de ea. Fiind in uter, informatia de rusine ramane la un nivel inconstient in corp ca o stare de normalitate.

Rusinea este un raspuns adaptativ la circumstantele din trecut. In prezent insa poate fi problematica, mai ales atunci cand se creeaza cicluri vicioase, perpetuam izolarea, avem dificultati de relationare.

Mai multe informatii despre sinele supravietuitor, sinele sanatos, traumatizare in relatii, gasiti aici.

Traumatizare si strategii de camuflare a rusinii

Situatiile repetate in care sentimentele, nevoile sau felul de a fi al copilului, nu sunt tratate cu respect, nu sunt recunoscute, au potențialul de a rusina copilul și a-l traumatiza. Experienta de a fi fost traumatizati, duce ea insasi la rusinare.

Copilul pierde vocea unei parti din sine daca nu exista nimeni in mediu care sa ii primeasca acea voce. Copilul experimenteaza o parte din sine ca fiind plina de rusine, nedemna de a fi vazuta, auzita, iubita.

Potentialul de traumatizare a copilului creste pe masura ce parintele este mai dezaprobator, mai rece emotional, mai indisponibil, mai sufocat de rusine, iar copilul este mai mic.

O experienta din prezent ne poate activa brusc trairile de rusine si umilire din copilarie, si, in acelasi timp, rusinea de a fi fost traumatizati. Ne simtim defecti, indecvati, vulnerabili si neputinciosi si ne straduim sa mascam rusinea de a fi astfel.

Teama de a retrai rusine cand primim si cel mai mic indiciu, real sau imaginar, ca nu suntem acceptati, ne face sa apelam la comportamente de camuflare si sa dam mereu inapoi de la nevoile noastre sanatoase.

Apelam la diferite strategii de camuflare a rusinii. De exemplu: retragere, izolare, furie, control, criticism, perfectionism, dependenta, comportament obsesiv, violenta, cruzime, abuz, suicid.

Rusinea ne poate zdrobi capacitatea de a avea emotii pozitive sau confortul de a ne simti bine cu altii. Cand in noi apar : sunt rau/ rea, sunt prost, nedemn, sunt dezgustator, adesea simtim ca nu meritam sa experimentam ceva pozitiv.

Psihoterapia rusinii toxice (cronice)

Cand simtim rusine, suntem mai puțin capabili sa informam lumea despre cine suntem, chiar si in prezenta unui ascultator empatic.

Rusinea nu apare in emisfera stanga a creierului. Ea nu poate fi eliminata prin logica si mijloacele verbale ale creierului stang. Pasi importanti in psihoterapia rusinii presupun sa fii sustinut sa simti ceea ce simti.

Intr-un proces de psihoterapie individuala aducem in constiinta rolul rusinii sau al criticului interior. De asemenea clarificam tiparele interne de rusinare ce pot forma in prezent adevarate bucle repetitive de rusinare.

Psihoterapia rusinii presupune sa fii sustinut in a-ti gasi identitatea si a-ti recupera modul de a fi in lume. Sa iti dezvolti capacitatea de a fi bun, suportiv, pentru tine, pentru nevoile tale relationale. Aceasta dezvoltare presupune sa iti poti contine sentimentele si sa opresti repetarea inconstienta a modelul de rusinare internalizat in copilarie. Abordarile pe care le folosesc sunt Psihoterapie integrativa, NARM, IoPT.

Intr-un proces de psihoterapie a rusinii este de ajutor sa vedem cum ne rusinam in prezent. Si sa ne eliberam de identificarile noastre. De exemplu aceste idei precum: „sunt rau” sau „e ceva in neregula cu mine”, sunt idei cu care ne-am identificat in trecut si care ne mentin in ciclul rusininarii cronice.

Fiind suportivi, conectati cu emotiile, prezenti, nu ne rusinam.

Daca avem si rolul de parinti, ne putem sustine copilul sa dezvolte un sine suficient de puternic si sanatos.

Recuperarile sunt reale, iar un proces de psihoterapie pe trauma este de dorit. Putem face sedinte de psihoterapie online .

Ce sa faci cand experimentezi rusinea cronica?

  • respira constient cand iti dai seama ca simti rusine
  • exerseaza compasiunea de sine;
  • retine ca rusinea este o strategie de supravietuire care a avut un rol important in trecut pentru a te proteja de a fi ranit/a, de a pierde relatia semnificativa de atasament;
  • cauta conexiuni sanatoase cu alti oameni;
  • vorbeste cu un psihoterapeut despre acest lucru;

Daca te confrunti cu rusine sau cu rusinea față de propriul corp si vrei sa incepi un proces de psihoterapie imi poti scrie.

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Bibliografie:

Rothschild, B. (2000). Corpul isi aminteste. Bucuresti: Editura Herald

Mate, G.(2019). Minti imprastiate. Bucuresti: Editura Herald

Niederwieser, S. K., 2024., Ce rusine . Atelier despre rusine si vina