Arhive etichetă: sedinte-cabinet

Psihoterapie depresie – o abordare integrativă

În cadrul Cabinetului Individual de psihologie Dumitru Daniela (București, zona Piața Victoriei, sector 1 și online) procesul de psihoterapie pentru depresie presupune abordarea depresiei ca fiind acel comportament adaptativ de a te menține deconectat atunci când suferința este prea mare pentru capacitățile și resursele tale.

Dimensiunea relațională din NARM înseamnă că folosim siguranța conexiunii din spațiul terapeutic pentru a vindeca rănile create în relațiile din trecut. Dimensiunea afectivă înseamnă că învățăm să simțim și să conținem în siguranță emoțiile profunde (durere, neputință, furie) care au fost amorțite pentru a putea supraviețui. Această procesare reorganizează răspunsurile sistemului nervos și ale corpului.

Ce presupune un proces de psihoterapie pentru depresie?

Un proces eficient de psihoterapie integrativă ajută persoana:

  • să înțeleagă rolul de protecție al stărilor de deprimare;
  • să își reia procesul de autoreglare emoțională;
  • să se reconecteze cu vitalitatea.

Prin abordări moderne ancorate în terapia traumei (NARM, IoPT), un proces de psihoterapie pentru depresie oferă sprijin direct fie la cabinetul din București (Sector 1), fie online.

Ce este depresia din perspectivă psihologică?

Depresia se instalează pe fondul pierderii speranței ca urmare a zădărniciei încercărilor repetate de a obține ceva dorit.

Acest tip de realitate generează un conținut emoțional foarte intens: durere, tristețe, neputință, furie.

Depresia este o reacție adaptativă, de apărare a psihicului și corpului în fața unei asemenea realități care se simte copleșitoare. Această apărare se manifestă prin deconectare de trăirile emoționale pe care acele situații le generează:

  • fie pentru că se simt prea grele pentru a fi simțite (intensitatea emoțiilor depășește resursele și capacitățile prezente);
  • fie pentru că persoana a fost nevoită să se adapteze de-a lungul copilăriei prin a reprima emoțiile ”negative” (când trăim în medii care ne rănesc în mod repetat, așa cum se întâmplă în cazul traumei complexe C-PTSD, traumei de dezvoltare și de atașament).

În acest context, sistemul nervos își manifestă rolul protectiv prin reducerea la minimum a energiei și a vitalității (starea de inhibiție sau „hibernare” psihică).

Depresia poate reapărea de-a lungul vieții când ne confruntăm cu situații dificile care par sau se simt fără soluție.

Diferența dintre doliu și depresie

De exemplu, în cazul pierderii cuiva drag (doliu), o persoană pierde un altul de care este atașată. În depresie, ea pierde condițiile care fac posibilă o astfel de legătură.

Simptomele depresiei

Persoana nu mai găsește plăcere în activitățile care în trecut o bucurau, se simte plictisită, fără chef, letargică, deprimată, fără vlagă.

Poate fi copleșită de teamă, singurătate, nesiguranță, deznădejde, rușine. Pot apărea gânduri iraționale.

Când simptomele cresc ca nivel de intensitate, poate experimenta o senzație continuă de greutate fizică, corpul greu sau gol, lipsa oricărui fel de sentiment, senzație de vid interior și lipsă de energie până la încetinirea funcțiilor psiho-motorii. Lipsesc auto-susținerea, voința și motivația și persoana rămâne izolată în trecut, fără să poată imagina un viitor.

În experiențele depresive severe persoana se confruntă cu lipsa totală de interes. Nimic nu este relevant și nu există nicio intenție. E un fel de „finiș”, un timp și spațiu arid, fără posibilități, în care prezentul viu nu există. În astfel de situații depresia poate conduce la suicid.

Pot apărea idei recurente de moarte, planuri de suicid.

Asociate acestora sunt adesea stări de: tristețe, iritabilitate, meditativitate, anxietate, acuze de durere fizică (somatizări), dificultăți în relațiile intime, interacțiuni sociale mai puțin satisfăcătoare, dificultăți în activitatea sexuală.

Depresia afectează atât persoana cu depresie cât și pe cei apropiați cum sunt familia și persoanele semnificative. Reacția obișnuită a familiei sau a persoanelor apropiate este mai întâi optimistă, de încurajare. Ei spun: „Haide, o să fie bine în curând. Haide să ne distrăm, o să te ajute să treci peste asta.” Mai târziu, când eforturile se dovedesc ineficiente, ei obosesc, aleg să se protejeze și se retrag.

Ce este un comportament depresiv? (Hibernarea psihică)

Când o persoană își pierde interesul și speranța, pentru ceva ce crede că nu mai poate obține, nu mai luptă. În acest mod, se protejează de a fi rănită sau distrusă. Acest comportament este o reacție de apărare a psihicului.

De exemplu o persoană se străduiește să își regăsească starea de sănătate fizică, însă în ciuda numeroaselor eforturi, se confruntă iar și iar cu diferite simptome dificile.

În comportamentul depresiv, când speranța este pierdută, organismul este comutat pe modul „în așteptare”: eforturile sunt reduse, energia este scăzută, nivelul activității și intensitatea experiențelor sunt limitate.

Este un proces similar cu hibernarea la animale. Persoana a atins un punct în care continuarea activității ar însemna o risipă de energie. Depresia îi permite persoanei să ia un răgaz pentru a analiza situația și a lua o decizie.

Depresia poate semnala apariția unei etape de tranziție în viață când „Nu mai merge să fac ceea ce făceam”. Și ne poate reorienta spre căutarea unui răspuns la întrebarea „Ce am de ales?”.

Menținând pe termen lung comportamentul depresiv, riscul este să rămânem pasivi. Iar depresia se simte ca o suferință și ne limitează capacitatea de funcționare sănătoasă.

Factori biologici, genetici și psihologici în depresie

Factorii biologici – dezechilibre hormonale, fluctuații metabolice, inflamație cronică sau un sistem nervos suprasolicitat de stres pot influența direct chimia creierului.

Predispoziția genetică poate fi responsabilă în situații solicitante când persoanele reacționează preponderent într-o manieră depresivă. Creierul funcționează într-un mod rigid, neavând capacitatea de a reacționa flexibil la situațiile curente de viață.

Factorii psihologici, transgeneraționali:

  • o persoană care a experimentat pierderi semnificative în primele etape ale vieții conservă această experiență sub forma unor scheme emoționale depresogene. Dacă mai târziu se regăsește într-o situație de pierdere semnificativă, atunci reacțiile sale emoționale pot activa aceste scheme.
  • consecințele pierderilor sau traumelor nerezolvate ale părinților se pot transmite copiilor pe calea legăturilor sufletești, sub forma depresiei, ideației suicidare ca soluții la o suferință pe care persoana nu crede că are capacitatea să o conțină.

Cum este abordată depresia în procesul de psihoterapie integrativă pentru depresie (în format fizic sau online)?

Prin abordarea integrativă alături de NARM si Metoda Intenției, nu exclud factorii biologici sau genetici, ci stabilesc factorii care o declanșează.

Tratamentul depresiei presupune o explorare a situației din prezent și în ce măsură este încă copleșitoare. Abia apoi putem să adaptăm intervențiile psihoterapeutice, evitând o eventuală copleșire a psihicul clientului.

Exemple din practica clinică

Cazul 1

Există situații în care depresia apare dintr-o realitate obiectivă copleșitoare. Cum ar fi confruntarea cu afecțiuni fizice cronice, investigații medicale fără răspuns și un sistem medical care eșuează. Când lupta de a găsi soluții devine epuizantă, durerea și neputința sunt prea grele pentru a le simți singur și dintr-o dată. De aceea depresia intervine ca o frână de oprire. Corpul și psihicul cer o pauză.

În astfel de situații este nevoie doar să fim împreună, să validez neputința, greutatea, durerea, dar și acceptarea deprimării ca un mod firesc de conservare. Nu încerc să-l conving că va fi bine și nici nu-i cer să accepte să se simtă rău continuu. Iar această intervenție poate fi suficientă pentru ca el să își regăsească vitalitatea și capacitatea de a se simți motivat și energic.

Alteori pot fi numeroși factori care mențin clientul în depresie. Pot fi factori care au legătură cu modul timpuriu de organizare a psihicului. Aici sunt necesari mulți pași pentru a crește claritatea internă, capacitatea lui de a simți în deplină siguranță trăirile interne și de a găsi comportamente alternative.

Cazul 2

O persoană adultă simte că nu poate merge mai departe în propria viață. Ea are gânduri iraționale de tipul „nu sunt suficientă” simțindu-se copleșită de boala fără soluții a unui părinte. Există o credință puternică că este responsabilitatea ei pentru sănătatea părintelui bolnav.

În această fază, intervenția psihoterapeutică constă în a fi un container emoțional sigur pentru experiența dureroasă și trăirea de neputință – atât cea a părintelui care se confruntă cu boala cât și a fiicei. Comportamentul adaptativ de a fi „fiica ideală, cea care rezolvă lucruri și e responsabilă”, devine ușor de recunoscut ca un mod de a face față la ceva dureros.

Acest fel de intervenție sprijină clientul să integreze o nouă perspectivă: că își poate iubi părintele și îi poate fi alături fără a-și anula propria viață sau sănătate. Pe măsură ce presiunea uriașă și vinovăția se dizolvă, sistemul nervos poate ieși în siguranță din starea de frână.

De ce un proces de psihoterapie depresie prin psihoterapie integrativă cu NARM și IoPT ca alternativă la Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT)?

Psihoterapia Integrativă, NARM și IoPT adresează cauzele profunde ale depresiei văzute ca o strategie de deconectare de la ceva care se simte copleșitor. Din acest motiv doar restructurarea cognitivă poate fi insuficientă sau invalidantă, iar sistemul nervos să rămână blocat în starea de deconectare. În procesul de psihoterapie depresie folosind modele precum NARM și Metoda Intenției (IoPT), lucrăm integrat, neuro-afectiv și relațional. Practic, relația noastră creează spațiul de siguranță. În această siguranță emoțiile blocate încep să iasă la suprafață, fără să copleșească. Această procesare reorganizează răspunsurile sistemului nervos, iar gândurile iraționale își pierd din intensitate, lăsând loc unei noi clarități.

Ai întrebări sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp
Bibliografie:

Francesetti G., Roubal, J. (2014). Aplicatii Clinice ale Psihoterapiei Gestalt. Abordarea experientelor depresive din perspectiva terapiei Gestalt. Bucuresti: Editura Gestalt Books. 

Sursa foto: Ilustratie Daniela Dumitru

Trauma de identitate. Psihoterapie traumă

Ce este trauma de identitate? In acest articol poti gasi repere despre :

  • identitate
  • trauma de identitate
  • identificare
  • situatii care duc la trauma timpurie de identitate
  • consecinte ale traumei de identitate
  • cum poti trata trauma de identitate (psihoterapie trauma identitate).

Identitate

Tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Totuși, există încă nouă luni de viață înainte, viața intrauterină.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat. De obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne influențează capacitatea de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate (trauma timpurie)

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor proprii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple.

Este posibil astfel ca ea să nu vadă copilul ca pe un individ separat, unic, cu propria sa identitate. Ci să îl vadă ca pe o extensie a propriei sale persoane. Tendința este de a face copilul un obiect pentru propriile satisfacții și utilizări. Doar când mama este în partea sănătoasă a psihicului, își vede copilul ca pe un subiect cu propria viață.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea pot fi din motive inconștiente, confuze. Dar o mamă traumatizată își dorește copil pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Poate că vrea un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă. Poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama vrea un copil pentru a-și salva căsnicia. Poate că mama așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Dacă copilul nu este văzut ca o ființă unică cu nevoi și dorințe, el este forțat la splitare. Aceasta este trauma de identitate, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei, să se identifice cu ea.

Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal. Aceasta înseamnă că el nu are acces la experiență conștientă și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale. Apoi se identifică cu ale tatălui său. Pe măsură ce crește, se identifică cu ale profesorilor săi, cu ale prietenilor și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță. Copilul se obișnuiește să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine. Să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copil nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă de respingere. Copilul ajuns adult se respinge pe sine. Nu are încredere în sine, imaginea de sine ajunge să fie afectată sever. Cum mă ”vede” mama, ajung să mă văd și eu.

Cine sunt? Cat valorez? Sunt răspunsuri care depind de modul în care m-am simțit iubit/ă și primit/ă de timpuriu, ăncepând cu relația primară.

Motive de respingere

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de identitate, de a nu fi dorită, poate chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator.

Consecințe

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a rupturii sale psihice (trauma timpurie). Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mamă și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. Un copil nedorit își iubește mama și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul, iar experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei. Copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este o victimă, în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască. Trauma timpurie nerecunoscută și nevindecată îl va menține pe copil respins în repetate gânduri și tendințe suicidare.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistent, iar toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă-agresor din copilărie.

Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o traumă psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Din această traumă originară se pot dezvolta, printre altele, bolile autoimune sau poate fi prezentă permanent ideea suicidară.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire în trauma de identitate. Copilul respins este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria „voință” și propria identitate.

Psihoterapie trauma de identitate

Un pas definitoriu în procesul de psihoterapie traumă de identitate și vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui: „Da, sunt un agresor pentru mine și, da, în relația cu mama am fost în pericol.”

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma de identitate. Este dificil pentru că este o traumă timpurie, pentru care nici nu avem amintiri conștiente. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că am fost în pericol în vreun fel în relație cu ea, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Procesul de psihoterapie recuperare identitate necesită timp. Pentru a ajunge la trauma timpurie în procesul de psihoterapie trauma de identitate sunt necesari mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă timpurie omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.

În procesul de psihoterapie trauma identitate folosesc modele teoretice si practice specifice psihoterapiei traumei, Metoda Intenției și NARM.

Ai întrebări sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Traducere si adaptare dupa „Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Citește despre trauma simbioticș (de iubire) aici.

Ilustrație: Daniela Dumitru