Tag Archives: strategii-de-supravietuire

Perfecționismul epuizant, anxietatea constantă, deconectarea de propriul corp sunt mecanisme vitale de adaptare. În această secțiune, explorăm modul în care experiențele adverse din perioada de dezvoltare ne-au forțat să ne creăma astfel de „scuturi”.

Aceste articole te invită să privești dincolo de simptom. Pentru a trăi și a avea mai multă vitalitate ajută să recunoști propriile strategii. Și cum aceste strategii te incurcă sau te susțin în prezent.  Trecerea de la supraviețuire la o viață trăită cu vitalitate începe prin compasiune față de aceste strategii.

Furia – un reper sănătos sau o emoție distructivă?

Ce este furia, de unde vine, ce înseamnă autocontrolul și gestionarea furiei?

Pentru a înțelege furia, avem nevoie să clarificăm diferența dintre furia sănătoasă, furia reprimată și furia distructivă, toxică.

Furia sănătoasă

Deși poate fi trăită ca neplăcută sau incomodă, furia are un scop important. Ea ne informează despre noi înșine și despre modul în care mediul sau ceilalți ne afectează. Nu ne enervăm pe lucruri care nu au legătură cu viața, obiectivele sau dorințele noastre.

Funcția furiei este de a ne determina să ne apărăm atunci când suntem atacați sau răniți. Când simțim furie, corpul ne transmite că anumite nevoi relaționale sunt nesatisfăcute sau granițele-psihice ne sunt încălcate sau că obiectivele noastre sunt blocate de altcineva.

Furia semnalează lipsa de răspuns adecvat din partea celuilalt față de o nevoie relațională:

  • când nevoile vitale nu sunt întâmpinate. Pentru copil, nevoia de a fi împreună este esențială. Dacă nu primește siguranță, predictibilitate, conectare emoțională, înțelegere, apartenență, contact corporal și vizual, susținere etc., sistemul nervos percepe pericol. Se activează furia și răspunsul de luptă pentru supraviețuire.
  • când nevoia de limite nu este respectată. Când nevoia de autonomie nu este respectată. Dacă voința proprie și limitele nu sunt luate în considerare, reacția sănătoasă este furia. Când nu ai spațiu să spui „NU” și acesta nu este respectat, corpul percepe pericol.
  • când celălalt nu își asumă responsabilitatea pentru procesul său intern, deciziile și acțiunile sale și o plasează asupra ta.
  • când identitatea ta nu este văzută sau recunoscută.

Este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să recunoaștem ce ne provoacă furia și să avem grijă de nevoile noastre.

Istoricul traumatic și furia

Un istoric traumatic, în special traumele de dezvoltare trăite în relații de abuz și/sau neglijare, poate face ca furia să fie intensă și greu de conținut.

Dacă furia copilului nu este acceptată ca reacție sănătoasă la o situație anormală, copilul învață să o suprime pentru a nu pierde relația de atașament.

Astfel, la maturitate, poate continua să caute persoane indisponibile emoțional, să își suprime inconștient furia și să repete tiparul frustrării.

Furia nu e trăită ca o furie sănătoasă care oferă protecție. În locul ei, apar durerea, neputința, copleșirea sau comportamentele pasiv-agresive și atacurile distructive.

Furia reprimată

Când protestul copilului este ignorat sau pedepsit, iar situațiile nesănătoase sunt „normalizate”, apar strategii de supraviețuire:

  • renunțarea la propria voință și pierderea controlului asupra vieții personale
  • dificultăți în a stabili limite
  • perfecționism excesiv
  • reprimarea furiei la nivel fizic (tensiune în maxilar, dureri cervicale, de cap, boli)
  • întoarcerea furiei împotriva propriei persoane (autoagresiune, ură de sine)
  • dezvoltarea unui Critic Intern sever.

Furia distructivă, toxică

Când trauma de dezvoltare a fost prezentă mult timp, furia actuală devine frecventă, intensă și greu de controlat.

Persoana de atașament din trecut nu a răspuns potrivit nevoilor de relație ale copilului și, pe de altă parte, el a depins exclusiv de acea persoană. Pentru că în relația timpurie nu a fost soluție, în prezent psihicul nu are altă soluție.

Trăirile reprimate (frica, neputința, vulnerabilitatea) sunt clivate, iar apropierea de aceste emoții activează adesea furia ca mecanism de apărare. Această furie se exprimă adesea agresiv, prin țipete, reproșuri, tăceri îndelungate sau comportamente impulsive. Sau pasiv, prin ironie, înțepături, priviri de sus etc. Pe termen scurt poate da senzația de „eliberare”, dar pe termen lung deteriorează relațiile și starea personală.

De aceea, în prezent, posibil să încerci să schimbi persoanele de atașament. Sau să intri în luptă cu celălalt, fără soluție, dar să te simți epuizat.

Din cauza rănirii profunde, furia tinde să fie frecventă, intensă, greu de controlat. Dar în felul acesta devine o forță care face rău.

Autocontrolul furiei

Autocontrolul poate părea dificil, mai ales dacă există un istoric traumatic. Totuși, ascultând mesajele furiei și conectându-ne la nevoile de dedesubt, putem recăpăta controlul asupra reacțiilor.

Strategii utile:

  • exerciții de respirație și calmare
  • conectarea cu o persoană de sprijin
  • mișcarea corpului
  • exprimarea prin artă
  • lovirea unei perne, țipatul într-o pernă, ruperea unor hârtii

Cu practică, putem rămâne în contact cu furia fără să ne copleșească.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Gestionarea furiei

Autocontrolul singur nu este suficient.

Gestionarea furiei într-un proces de psihoterapie individuală ne permite conectarea cu emoțiile „ascunse”. Poate fi despre furie sănătoasă, frică, singurătate, durere, lipsa conectării emoționale cu mama sau o figură de atașament. Poate fi despre neglijare, abandon, despre pierderi semnificative.

Gestionarea furiei presupune un proces profund de reconectare care ne ajută să deblocăm resurse importante. Găsim răspunsuri adecvate în loc să recurgem la reacții automate.

De asemenea, putem avea tabuuri despre furie, ceea ce împiedică răspunsul natural de luptă sau fugă în situații de pericol. Într-un proces de psihoterapie a traumei dobândim claritate cu privire la interdicțiile care ne fac să ne blocăm furia.

Psihoterapeutul sprijină auto-reglarea. Te ajută să ai claritate asupra situațiilor în care nu ai putut fi în control, iar limitele au fost abuzate. Te ajută să devii conștient de furia suprimată și de cauzele suprimării ei. Poate că urmezi un model de suprimare a furiei și sacrificiu de sine pentru a crea imaginea unui om bun, iubitor. Sau percepi un pericol foarte mare dacă te exprimi.

Un obiectiv important în reglare îl constituie deblocarea furiei sănătoase suprimate și exprimarea asertivității. Această mișcare te ajută să îți recuperezi vitalitatea. Să îți crești capacitatea de a pune limite sănătoase, fără teama că rănești.

Creșterea clarității în ce privește mesajul furiei ne crește capacitatea de a o conține și gestiona.

Pentru a lucra cu mine îmi poți scrie ce ai nevoie și putem stabili împreună când să ne vedem. Apasă butonul de mai jos și scrie-mi. Voi primi mesajul tău.

Contacteaza psihoterapeut

Furia, Ilustratie de Daniela Dumitru, lucrare selectata la expozitia de arta Tete-a-Tete Shadows of the Collective.

Nevoi relationale de baza. Tipare disfunctionale

Un articol despre nevoi relationale de baza: nevoia de a fi impreuna si nevoia de a fi separat; iubire sanatoasa; iubirea ca iluzie; tipare relationale disfunctionale.

Nevoi relationale de baza

Suntem fiinte sociale, avem nevoie de oameni si oamenii au nevoie de noi. Indiferent in ce etapa de viata suntem, avem o nevoie sanatoasa sa ne simtim impreuna cu ceilalti, sa simtim ca apartinem cuiva, ca celalalt ne vede, ne apreciaza, se bucura de prezenta noastra. Totodata, avem nevoia sanatoasa de a fi separat de altul, de a avea identitatea noastra, de a fi liberi, de a ne exprimam vointa, de a lua decizii pe cont propriu.

Este un proces continu prin care tindem sa fim impreuna cu ceilalti, dar si separat, sa ne largim cercurile carora vrem sa le apartinem si totodata sa dorim sa ne exprimam autonomia.

Daca pentru a ne simti impreuna avem nevoie de cineva care sa ne implineasca aceasta nevoie, pentru a ne simti separat, avem nevoie ca celalalt sa ne accepte, sa ne inteleaga si sa ne sprijine in acest sens.

Tipuri de nevoi relationale

Dupa Franz Ruppert si Diana Vasile, nevoile relationale sunt:

                    De simbioza                        De autonomie
– hrana, caldura, ingrijire
– contact corporal, contact cu ochii
– a fi cautat
– a fi sustinut fizic
– a fi sustinut in invatare si cunoasterea de sine si a mediului
– nevoia de reglaj prin reglajul corpului matern, de a ne lega exclusiv de mama
– nevoia de a apartine
– nevoia de stabilitate, de predictibilitate
– de a fi bine primit,
– de a fi vazut ca unic
– de a fi valorizat
– de a fi inteles (sa primesc un raspuns adecvat cu mesajul transmis)
– de a fi ghidat  		– de a ne exprima
– de a ne juca
– de a explora si a fi curiosi
– de a fi liber, neingradit
– de a ne baza pe corpul propriu
– de a fi singur
– de a ne descurca singur, pe cont propriu
– de a ne raporta la propria persoana
– de a decide pe cont propriu,
– de a spune NU
– de a spune STOP
– de a fi stapan pe sine
– de a ne autoregla
Tabelul nevoilor relationale

Iubire sanatoasa

Prima legatura o formam cu mama, inca de la conceptia noastra. Cu cat mama este mai conectata cu ea insasi, cu atat ea este mai disponibila sa recunoasca nevoile relationale ale copilului si sa vina potrivit in intimpinarea lor.

In literatura de specialitate le intalnim sub denumirea de nevoi relationale de simbioza, respectiv de autonomie 1. Eu le-as numi nevoi de iubire sanatoasa.

A fi intr-o relatie sanatoasa cu cineva inseamna sa te simti in siguranta cu acea persoana. Impulsurile de agresivitate si de anxietate sunt temperate si persoanele se adapteaza una la cealalta intr-un mod armonios. De exemplu, ca bebelusi, avem nevoie de contactul corporal cu mama. Avem nevoie de caldura corpului ei, de vocea ei linistita si de privirea ei blanda. In felul acesta primim confortul psihic de care avem nevoie. Ne putem relaxa. Fara aceasta atingere, fara blandetea aceasta, simtim un mare disconfort psihic, simtim stres si suntem neputinciosi in a face ceva.

Un bebelus nu se poate delimita de mama lui, fiind deschis la tot ceea ce vine dinspre ea. El primeste toate dispozitiile ei afective. El are nevoie sa simta iubirea mamei pentru el, sa se simta primit de ea cu bucurie, sa nu fie inlocuit cu altul. Astfel el se va simti unic, acceptat, vazut.

In mod natural copilul are impulsuri sanatoase in a-si exprima nevoile si protesteaza atunci cand acestea nu sunt satisfacute. El nu are nevoie sa fie educat in ce priveste nevoile lui.

Iubirea ca iluzie (strategie de supravietuire)

Cand in mod repetat persoana de ingrijire nu lasa spatiu copilului de a se exprima, nu este disponibila emotional, nu isi asuma vina pentru felul in care raneste, rusineaza, nu admite sentimentele copilului (furia, supararea), nu ii permite sa isi exprime autonomia, copilul invata ca ceea ce face el nu e bun. Si, mai rau, ca el nu e bun. Invata ca trebuie sa fie altfel, nenantural, si invata sa nu isi recunoasca nevoile aceastea bune, sa nu se asculte.

Chiar si asa, neglijate, ranite, nevoile noastre relationale continua sa existe. Ele nu dispar doar pentru ca am invatat sa le neglijam.

In prezent ele continua sa existe, doar ca nu stim cum sa gestionam ceea ce simtim. De exemplu, nu stim ce sa facem cu frustrarea pe care o simtim, ca urmare a ranirii nevoilor noastre. Nu stim ce sa facem cu disconfortul de a nu fi noi insine. Cu cat mai de timpuriu nevoile relationale sunt ranite, cu atat psihicul e mai coplesit. Astfel de experiente sunt foarte stresante, pana la traumatizante.

Strategii de supravietuire

Pentru a face fata sentimentelor de neputinta, de parasire, de respingere, rusine, si de lipsa de iubire, copilul isi dezvolta ca strategie de supravietuire iluziile sale de iubire. El poate crede ca daca iubeste si se face demn de a fi iubit, va atrage dragostea parintilor.

De exemplu, in ciuda nevoii de baza de contact corporal, vedem copii care nu doresc acest fel de contact. Ei nu l-au primit suficient sau a fost un contact dureros. Sau poate ca observam copii care, in ciuda nevoii sanatoase de contact cu ochii, au dificultati sa se lase priviti. Ii vedem cu privirea plecata sau uitandu-se in alta directie. Se intampla in acest fel cand aceasta nevoie a fost ranita (copilul a intalnit dispret, dezgust, furie din partea parintelui).

Cand parintele isi impune vointa sa excesiv, controleaza copilul, acesta fie se supune, fie reactioneaza. Totusi, copilul incearca sa isi apere vointa sanatoasa, din nevoia sanatoasa de a isi exprima autonomia, exercitand o forta impotriva fortei parintelui. Asa apare revolta (opozitionismul). Din pacate forma aceasta de reactie se intoarce chiar impotriva interesului copilului. El se opune pentru ca se simte in pericolul de pierdere a identitatii sale, dar reactiile lui nu mai tin cont de ceea ce i-ar putea face bine.

strategii de supravietuire cabinet psihoterapie
strategii de supravietuire cabinet psihoterapie

Felul in care ne-au fost recunoscute aceste nevoi relationale de baza sau, dimpotriva, au fost invalidate si modul in care ne-am adaptat la mediul de ingrijire, ne-a modelat identitatea.

Nevoi relationale reprimate. Tipare relationale disfunctionale

Relatiile noastre ca adulti sunt marcate de relatiile noastre timpurii. Simbioza pe care o formam cu mama, cu tata, frati, rude, modul in care ne adaptam in aceste relatii de-a lungul timpului, determina simbioza pe care o vom forma in viitoarele relatii. Ceea ce aducem in relatia cu celalalt are la baza felul in care ne-am modelat in familia de origine.

Adaptarea la un mediu distructiv presupune :

  • ne reprimam adesea furia sanatoasa pentru ca nu avem voie, nu e posibil sa exprimam trairile acestea, nu exista cineva care sa ne contina astfel de emotii. Uneori furia acumulata in timp, e eliberata, dar e directionata impotriva unei persoane, mai slabe. Sau e eliberata in totalitate impotriva unei persoane careia nu i se mai recunoaste nici o latura pozitiva. Furia creste in intensitate, brusc, si persoana isi poate pierde cumpatul.
  • ne reprimam durerea astfel incat aceasta poate iesi din zona noastra constienta. In acelasi timp nu putem sa acceptam si negam ca provocam rau unei alte persoane.
  • desi frica este omniprezenta, o negam. Stabilim tabuuri, interzicem anumite teme, in iluzia ca astfel nu cream mai multa frica, furie, rusine, durere.
Nevoia de a fi impreuna ranita

Un copil care nu primeste conectarea emotionala, corporala, din partea mamei, are un nivel al stresului emotional ridicat si, din aceasta cauza, el se mentine la distanta de ea. Poate ca se desprinde mai repede de parintii lui fata de alti copii, pare independent, insa in realitate are dificultati in a primi ajutor de la ceilaltii. Ii este frica sa nu fie acaparat si incarcat cu trairile celorlalti. Singuratatea este dureroasa, dar cu cat distanta interpersonala se micsoreaza cu atat se simte mai inconfortabil. In incercarea de a forma relatii, se confrunta cu iubiri imposibile, relatii la distanta, relatii fragile, iar nevoia de a fi impreuna ramane clivata, reprimata si nesatisfacuta.

Nevoia de a fi separat ranita

Cand, in mod constant, am fost modelati de parinti pentru a fi ceea ce ei aveau nevoie, intram in relatii cu dorinta de a face pe plac partenerului si cu o mare temere sa nu gresim. Nu putem fi noi insine pentru ca nu stim cum, nu am fost antrenati pentru a fi noi insine. Nu indraznim sa ne dezvaluim, sa spunem ce gandim, nu indraznim sa spunem nu. A fi impreuna devine o fuziune, in care unul e mai degraba extensia celuilalt, iar varianta de a fi separat de celalalt nu exista sau e foarte greu de realizat. Sentimentul e de inabusire. Ne este mai la indemana sa reactionam din datorie sau, in diferite circumstante, sa ne revoltam.

Concluzii

Este firesc sa ne dezvoltam, indiferent ce experiente am avut in trecut. Si este responsabilitatea noastra sa ne uitam catre noi si sa identificam ce nevoi relationale avem. Sa ne punem intrebari. Ce punem de fapt pe firul conexiunii cu celalalt ? Ce primim? Avem un sentiment de dezechilibru? Suntem autentici? Toleram apropierea? Toleram separarea?

Un proces de psihoterapie individuala ne ofera acel cadru sigur in care sa putem dezvolta capacitatile pe care a trebuit sa le reprimam.

Te confrunti cu dificultati in relatiile tale? Simti ca te-ai blocat și ai nevoie de sprijin? Îmi poti scrie cu ce te cofrunti .

Contactează psihoterapeut
Contactează-mă pe WhatsApp

1 Vezi Franz Ruppert, Simbioza si Autonomie .

Trauma simbiotică

Trauma simbiotică face parte, alături de trauma de identitate, din categoria traumelor timpurii.

Totodata sunt traume ce se produc în relație cu persoanele de atașament. Copilul își iubeste mama și are nevoie să primească dragostea ei.

Evenimente cu potențial traumatic:
  • lipsa conexiunii și capacității părintelui de a relaționa cu copilul
  • lipsa acordării părintelui la starea emoționala a copilului
  • controlul excesiv exercitat de părinte asupra copilului
  • dificultatea părintelui de a își vedea copilul ca o ființă separată de sine, cu propria identitate și voință, cu limite proprii
  • lipsa de protecție din partea părinților

Ce este trauma simbiotică?

Trauma simbiotica este o experienta de splitare psihica a copilului care, in ciuda numeroaselor incercari, nu reuseste sa stabileasca o relatie sanatoasa cu parintii lui. El nu primeste reactiile de iubire, intelegere si atentie din partea parintilor, de care are nevoie pentru a se simti in siguranta.

Aceasta experienta ii provoaca sentimente profunde de neputinta, teama, vulnerabilitate fara protectie care duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitatii, identitatii si capacitatilor sale de autoreglare.

Cauze trauma simbiotica

Motivul principal al traumatizarii simbiotice este ca mama, ea insasi traumatizata, nu este capabila sa ii ofere copilului un atasament sigur, sustinator. Ea nu se poate deschide emotional catre copil pentru ca psihicul ei este prins in efortul sustinut de a tine cat mai departe toate trairile dureroase, frica, neputinta care ar putea sa o copleseasca.

Exemple

Mamele pot fi traumatizate din diverse motive:

  • accidente,
  • pierderea unui parinte, poate foarte devreme, sau a ambilor
  • pierderea unui copil sau a mai multor sarcini/copii,
  • au fost supuse la violenta, neglijare, abuz sexual,
  • au fost ele insele in rol de agresor,
  • sunt captive intr-o trauma simbiotica.

Tipare de raspuns

In relatia cu mama

Fara procesarea propriilor traume, mamele tind sa raspunda nevoilor de atasament ale copiilor fie din strategiile lor de supravietuire, fie din partile traumatizate, in functie de traumele lor :

  • sunt exagerat de speriate sa nu pateasca copilul ceva rau,
  • isi trateaza copilul ca pe o mama substitut/confident,
  • sunt absente din punct de vedere emotional, iar sentimentele si gandurile lor sunt blocate in trecut,
  • sunt oarbe fata de primejdiile care il pandesc pe copil si nu il protejeaza, de exemplu, de abuzul sexual,
  • il controleaza peste masura pe copil si nu il sprijina sa isi dezvolte autonomia,
  • minimizeaza manifestarile emotionale ale copilului,
  • ridica fata de copil o fatada a normalitatii si il impiedica sa se increada in sentimentele lui.

Despre splitarea psihicului (parte traumatizata, parte supravietuitoare, parte sanatoasa) ca urmare a unei experiente traumatizate, gasiti informatii aici.

In relatia cu tata

Cand copilul, in nevoia lui de contact, se adreseaza tatalui, se poate intampla sa ajunga si fata de acesta intr-o situatie de trauma simbiotica. Si tatal poate fi traumatizat pentru ca e frecvent ca oamenii traumatizati sa se atraga si sa formeze un cuplu. De aceea este probabil ca nici atasamentul fata de tata sa nu reprezinte o alternativa buna pentru copii.

Este derutant pentru copil cand parintii traiesc, dar sunt absenti emotional. Parintii lucreaza multe ore, au probleme de sanatate fizica, mentala, se ocupa de alti oameni ori, exclusiv, de propria persoana. Parintii nu au disponibilitate si resping nevoia de afectiune a copilului.

Dinamica psihica in trauma simbiotica

Dinamica psihica in trauma simbiotica, dupa profesor Franz Ruppert:

  • Durerea de a nu fi dorit de catre mama este o durere profunda si insuportabila. In neputinta si neajutorarea lui, copilul se rupe de trairile de frica, furie, durere, disperare ca mama nu il iubeste.
  • Copilul dezvolta strategii de supravietuire. Nu ii place ca are atatea nevoi. Isi dispretuieste dependenta si considera ca frica si durerea lui sunt o slabiciune. Incearca sa fie mare si tare sau perfect. Vina pentru faptul ca nu este acceptat si iubit nu o cauta in mama lui, ci chiar in sinea sa.  Nu a fost destul de cuminte, a gresit cu ceva, nu o iubeste indeajuns pe mama, etc. Deseori se lasa cuprins de furie pentru a nu simti durerea de a fi abandonat.
  • Copilul isi idealizeaza parintii. Pentru el, ei sunt minunati indiferent cat de urat se poarta cu el. Copilul isi fantasmeaza deseori o mama ideala in locul mamei sale reale. Isi apara aceasta fantasma pe care si-a creat-o. E furios pe sine pentru ca relatia cu mama lui reala e atat de dificila.
  • Se identifica cu atitudinile de tip victima/agresor si cu strategiile de supravietuire ale mamei si tatalui.
  • Isi percepe parintii ca fiind slabi si plini de nevoi si adopta din acest motiv rolul salvatorului.
  • Din nevoia fundamentala de a cauta contactul afectiv cu mama si cu tatal, copilul intra in mod inconstient in contact cu sentimentele traumatice clivate ale parintilor sai. Iubirea este confundata cu trairile lor traumatice.

Substitute pentru iubire

Pentru un copil este vital sa stabileasca o relatie de atasament cu parintii sai. El emite semnale in acest sens, dar adesea le trezeste parintilor lui traumatizati reactii care il deruteaza sau il ranesc. De aceea el crede ca iubirea lui nu e destul de buna pentru parintii lui. In timp, ajunge sa fie lipsit de sens si primejdios sa dea semnale despre nevoile lui.

Pe termen lung, copilul nu poate suporta aceasta situatie si se rupe psihic. Este mult prea dureroasa lipsa de contact bun, hranitor. Ca o consecinta, in locul propriei identitati, copilul dezvolta o identitate complicata simbiotic. El este ca mama lui traumatizata, traieste in sentimentele ei traumatice si ii copiaza strategiile de supravietuire. Sau este ca tatal lui traumatizat. Pe masura ce cresc, copiii preiau din ce in ce mai mult responsabilitatea pentru traumele parintilor, ajungand in situatia de incest emotional.

Ceea ce face copilul, si mai tarziu, ceea ce face ca adult, este sa isi creeze iluzia ca este iubit. Astfel, iubirea este inlocuita cu aprobarea, aprecierea, sexul (daca sunt dorita de multi barbati inseamna ca sunt iubita), tendinta de a-i multumi pe ceilalti. Focusul este pe exterior – sunt eu acceptabila in ochii tai? Strategia de supravietuire in trauma de iubire este dezvoltarea iluziei ca sunt iubita, ca ma simt iubita. Cand sunt in iluzia de iubire cred ca sunt iubita dupa cate cadouri primesc, dupa cat de performanta sunt, dupa cate aprecieri primesc.

Cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica? Psihoterapie trauma de iubire

Complicatii

Splitarile si complicatiile simbiotice rezultate dintr-o trauma simbiotica nu pot fi depasite atata timp cat copilul este sau se simte inca dependent de parintii lui traumatizati. De aceea este sanatos ca parintii sa:

  • isi elaboreze traumele printr-un proces de psihoterapie trauma
  • sa-i lase copilului spatiul necesar pentru trairea propriilor sentimente.

Multi adulti care au crescut cu parinti traumatizati au dificultati in a intelege cauza dificultatilor cu care se confrunta. Strategiile lor de supravietuire sunt atat de puternice incat neaga durerea, abandonul, lipsa iubirii, frica de contact. E ca si cum in psihicul lor se afla un dusman care neaga, minimizeaza, refuza sa accepte ca mama /tata i-au facut rau.

Oamenii fixati intr-o trauma a iubirii continua sa caute mereu o mama ideala. Prieteniile si parteneriatele ulterioare ajung sub o mare presiune a asteptarilor. Cine nu a fost iubit de parinti nu poate primi de la altii. Chiar si intr-un parteneriat care dureaza de multi ani, nu reusesc sa se desprinda de sentimentul de a fi singuri. Pentru ei, universul iubirii consta cu precadere in relatii de codependenta, iluzii si suferinta.

Psihoterapie trauma de iubire

Ca adult, e nevoie sa recunosti ca proprii parinti sunt traumatizati si, din acest motiv, incapabili sa-ti acorde iubirea pe care ti-o doresti. Procesul de psihoterapie trauma de iubire este lung si dureros. Ai nevoie de suportul unui psihoterapeut cu care sa iti validezi experienta. Sa te conectezi cu lipsa a ceva bun pentru tine in relatia cu mama sau tata. Te ajuta sa iti recunosti strategiile care te tin deconectat de tine si vulnerabil la retraumatizare si chiar boala.

*

Daca vrei sa incepi un proces de psihoterapie individuala este nevoie sa faci o programare. Datele mele de contact si informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Bibliografie:

Ruppert, F, (2019). Trauma, anxietate si iubire. Constelarea intentiei: calea catre o autonomie sanatoasa. Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: https://hellogiggles.com/lifestyle/health-fitness/what-is-ocd/