Tag Archives: imagine-de-sine

Imaginea de sine este oglinda interioară prin care ne privim valoarea, corpul și locul în lume. Ea se construiește din primele interacțiuni de atașament și se transformă pe parcursul vieții, fiind influențată de experiențele personale. De de la traume și neglijare, până la presiuni profesionale sau schimbări biologice precum menopauza.

Fie că vorbim despre provocările anorexiei și ale rușinii de corp, fie despre blocajele cauzate de sindromul impostorului, explorăm aici modul în care ne putem reconstrui o imagine de sine în acord cu realitatea. În același timp, avem nevoie să construim acea voce internă blândă și empatică, capabilă să ne vorbească cu compasiune.

Rusinea de corp. De ce ne displace propriul corp?

Rusinea de propiul corp, insatisfactia si suferinta legate de felul in care aratam, sunt aspecte pe care le recunoastem despre noi. Ceea ce vreau sa aduc ca informatii in acest articol sunt cauzele rusinii si insatisfactiei legate de corp.

Imaginea corporala

Imaginea corporala se refera la modul in care ne reprezentam mental propriul corp.

Aceasta reprezentare include:

  • o autoevaluare a dimensiunii corpului, a formei si a greutatii acestuia;
  • un aspect emotional legat de modul in care ne simtim in si cu corpul nostru.

Ce sta la baza formarii imaginii corporale?

Imaginea corporala nu este inascuta, ci depinde de experientele personale timpurii, in relatie cu persoanele de atasament.

Felul in care ne percepem corpul depinde de calitatea acordajului matern. Prin intermediul atingerii, mangaierii si manuirii corpului copilului, mama ii transmite copilului la nivel senzorial un simt al sinelui corporal si a granitelor sale. Aceasta experienta este interiorizata de copil ca baza a propriei imagini corporale. Internalizam maniera in care suntem manuiti si in care ni se raspunde ca si copii mici, ceea ce ne influenteaza imaginea corporala.

Tonul, timbrul vocii, intensitatea vorbirii, fermitatea atingerii sunt modalitati prin care mama comunica cu bebelusul ei. Copilul simte vitalitatea mamei sau lipsa acestei vitalitati prin felul in care ea il tine in brate, il hraneste ori ii piaptana parul. Pentru copil, dragostea sau lipsa acesteia, decurg din calitatea acestei manuiri timpurii, fara sa se opreasca aici.

Imaginea corporala necesita o reconfigurare in perioada preadolescentei. Din nou, capacitatea mamei, a figurilor de atasament de a contine modificarile corporale si de a veni adecvat catre preadolescent, influenteaza imaginea corporala a acestuia.

Imaginea corporala pozitiva

Experientele de atasament securizant pun bazele unui simt solid de a exista in propriul corp si la un sentiment de confort in propria piele.

Imagine corporala negativa și rusinea de corp

Cand parintii sunt ei insisi traumatizati, rusinati de propriile procese corporale de baza, transmit aceasta rusine copilului.

Imaginea corporala poate fi negativa, dar intr-o masura care ne provoaca in a fi atenti cu noi- devenim constienti de nevoile de ingrijire si de a avea obiceiuri sanatoase legate de corp.

Cu cat avem mai multe experiente de neglijare sau abuz in anii copilariei, cu atat internalizam mai multa rusine fata de corp si dezvoltam un critic intern patologic. Suferinta nu ne e provocata de aspectul real al corpului, ci de modul in care ne autoevaluam.

Experientele traumatizante duc la frica extrema, neajutorare, pierderea controlului, amenintarea cu pierderea vietii. Cand astfel de experiente se repeta continuu in relatiile de atasament, dezvoltam si intarim strategii de supravietuire extreme. O modalitate de a face fata este o forma patologica de control a propriului corp. Corpul este locul in care plasam experientele pe care nu am reusit sa le gestionam.

In aceste situatii, imaginea corporala negativa ne afecteaza serios viata. Putem fi nemultumiti de o parte de corp pana la a avea obsesii care ne limiteaza profund functionarea normala. Rusinea de corp si a fi obsedati de rusinea fata de corp implica frica aproape constanta de a fi ridicoli.

Dacă te confrunți cu o astfel de situație și simți că vrei să ai mai multă grijă de tine, îmi poți scrie direct.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru

Bibliografie:

Gilbert, M. & Orlans, V. (2013) Psihoterapie Integrativa, 100 de Puncte Cheie si Tehnici. Bucuresti: Editura Liber Mundi.

Neglijare emoțională: Copilul forțat să crească singur

Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.

Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.

Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.

O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.

În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.

Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.

Ce înseamnă neglijare emoțională?

Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.

Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.

Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.

Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.

Consecințele neglijării emoționale

Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.

În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.

O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.

Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.

Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .

În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.

Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.

Cine poate fi „mama bună”?

Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.

Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: Neglijare emoțională, Daniela Dumitru

Sindromul impostorului – stand cu frica de a fi dezvaluit

Ce este Sindromul impostorului?

Termenul ”sindromul impostorului” explica cazurile in care oamenii, in ciuda competentelor si pregatirii lor profesionale, se indoiesc de sine. Ei isi minimizeaza si se se indoiesc de abilitatile lor intelectuale, de talentele, de propria valoare.

Persoanele cred ca mai degraba se pricep sa ii insele pe altii. Se percep pe sine ca fiind mai putin pregatite, limitate intelectual. Cred ca succesul lor este rezultatul capacitatii de a-i insela pe altii, norocului, intamplarii si nu talentului, efortului sau pregatirii. Au convingeri precum: „sunt un impostor”, „nu sunt suficient de bun/a„, „nu merit aprecierea”.

Emotional, aceste persoane se tem ca cineva va afla ca nu sunt asa de pricepute pe cat crede lumea ca sunt. Nu trebuie sa fie descoperite ca nu stiu. Simt frica foarte mare de a fi ?descoperite? si un cocktail de emotii si senzatii, dificil de continut si de reglat.

Indoiala de sine, sentimentul de a fi un impostor cantaresc mai greu decat argumentele logice, dovezile sau faptele concrete privind realizarile profesionale, talentele, capacitatile intelectuale.

Sindromul impostorului este vocea criticului interior care îți șoptește că reușitele sunt doar o coincidență. Poți citi mai multe despre cum ne sabotează această instanță interioară în articolele mele dedicate.

Cum gestionam frica de a fi descoperiti?

Cum sa nu mai ma confrunt cu frica de a fi descoperit/a? Cu rusinea ori cu diferitele senzatii fizice. Sau cum sa nu mai fiu impostor?

Strategii din partile psihice supravietuitoare

Cand actionam din partile psihice supravietuitoare tindem sa tinem departe de constiinta emotiile dureroase ori partile psihice vulnerabile. Nici nu punem la indoiala convingerile de tipul ?nu sunt destul de bun/a, nu merit sau sunt un impostor?.

Frica de esec, frica de a fi descoperiti, sunt in fundal si ne construim numeroase aparari.

Ne straduim sa actionam in mod constant in a fi foarte buni in ceea ce facem. Suntem mai degraba excesiv de critici, agresivi cu noi insine, punem presiune pe noi. Ne straduim sa fim perfecti. Ne comparam cu ceilalti si suntem nemultumiti de noi. Ne retragem, ne autoizolam. Amanam sa facem diferite lucruri tot cu frica de a nu fi descoperiti.

Dar efortul psihic de a face fata acestor tensiuni interioare este deosebit de mare si genereaza stres si anxietate.

E ca si cum pe noi nu ne putem tine in brate, nu ne putem vedea buni, nu ne putem bucura de cine suntem.

Strategii din partile psihice sanatoase

Cand actionam din partile psihice sanatoase ne privim cu mai multa ingaduinta esecurile sau greselile. Incercam sa concuram cu noi insine si sa luam in considerare progresul personal. Alegem relatii in care ne putem dezvalui fricile. Ne punem la indoiala convingerile si cautam adevarul despre fricile noastre mai degraba decat sa mentinem iluzia perfectiunii pentru a nu fi ?descoperiti?.

Sindromul impostorului nu apare fara o legatura cu ceva ce ni s-a intamplat, chiar daca nu stim ce. Gasim adevarul in corpurile noastre, in senzatiile si emotiile ce au legatura cu convingerile: ?nu sunt suficient de bun/a sau sunt un impostor?.

Increderea in sine, valoarea de sine se contureaza foarte de timpuriu si se construiesc continuu in relatiile de atasament. Identitatea, sentimentul de siguranta, increderea in noi si in ceilalti, se pot contura doar atunci cand suntem doriti de catre parinti, cand ei pot raspunde adecvat nevoilor noastre relationale. Nu avem cum sa ne apreciem, sa ne valorizam, fara ca altcineva sa fi facut asta pentru noi. Cand relatia de atasament este disfunctionala, toxica, devenim confuzi in ce priveste identitatea noastra.

Cum poate ajuta psihoterapia in sindromul impostorului?

Sindromul impostorului nu este o tulburare mintala, dar este o problema psihologica reala. Cand senzatia de a ma simti ca un impostor este foarte prezenta, putem observa si ca ne autosabotam. A ramane blocati in partile psihice supravietuitoare, poate duce la serioase probleme precum: anxietate, depresie, retragere, pierderea relatiilor, tendinte suicidare.

In procesul de psihoterapie trauma exploram motivele pentru care suntem incapabili sa ne acceptam. De unde vin aceste judecati de sine: de a nu fi destul de bun/a, a nu merita, de a fi impostor? Cautam sa construim valoarea de sine si increderea in sine si in ceilalti. Construim comportamente noi prin care suntem mai suportivi cu noi insine. Recunoastem momentele de succes si ne bucuram de ele.

Referitor la „ce mi s-a intamplat, care este adevarul din corpul meu”, o clienta a stabilit ca intentie de lucru:

„Eu vreau sa vindec sindromul impostorului„

O voi numi Andreea pentru a-i proteja identitatea.

Mai jos este o mica parte din lucrul ei terapetic prin metoda Constelatiei Intentiei. Acest proces pune in lumina prezenta unui pericol foarte mare, frica cu care se confrunta Andreea, cauza acestei frici si ce s-a intamplat in psihicul ei. Intentia este una dintr-un lung sir de intentii, este procesul ei si are legatura cu propria sa biografie.

Cazul Andreei

Cand s-a intrat in rezonanta cu cuvantul „sindromul” rezonatorul se purta ca o fetita foarte mica care se simte in pericol de a fi eliminata. Aceasta parte psihica, de varsta foarte mica, incearca sa se protejeze de o posibila eliminare. Perceptia acestei parti este ca pericolul este aici si acum si este in stare de vigilenta.

Clarificarea privind pericolul a venit din partea cuvantului ?impostorului?. Aceasta parte este profund identificata cu mama Andreei care o trateaza ca fiind un impostor.

Pentru mama, Andreea e un impostor. Mama nu a vrut-o si nu o vrea. „Nu esti buna” vine acum dinspre aceasta parte din psihicul ei. Partea „impostorului” este identificata cu mama. Ea vine catre partea „sindromul” cu critica, furie, prin a fi indisponibila , deconectare emotionala.

„impostorului” este o parte din psihicul Andreei lipsita de empatie, incapabila sa ofere suport, grija, afectiune, blandete, contact. E ca mama care, fiind foarte deconectata de sine, traumatizata, a pus viata fiicei sale in pericol de foarte timpuriu.

„Sa vindec” aduce alte informatii clarificatoare. Andreea retraieste iar si iar, trauma existentiala si pericolul de a fi eliminata. Mama o vede ca pe un impostor si Andreea s-a identificat cu aceasta atribuire venita din partea mamei. Si se trateaza asa.

Intr-o astfel de relatie, pentru Andreea nu a fost posibil sa afle cine este ea dincolo de respingerea mamei si nici sa se apere ori sa se distanteze. Din nefericire, identitatea ei a fost traumatizata. Cine crede ea ca este are la baza atribuirile mamei, respingerile, atitudinile ostile, lipsa protectiei si neputinta.

In acest proces, Andrea incearca sa se recupereze pe sine, sa obtina claritate privind identitate ei, astfel incat forta acestor atribuiri, care au legatura cu mama si nu cu cine este ea, sa se diminueze treptat.

.

Intr-adevar Andreea a fost complet neputincioasa cu privire la cum s-a raportat mama la ea. Insa ceea ce poate face Andreea in prezent este despre cum s-ar putea ea insasi raporta la sine. Munca cu sine are de-a face cu dezidentificarea de mama si cu a se apropia de sine cu afectiune si blandete.

*

Pentru a lucra cu mine imi poti scrie ce ai nevoie si putem stabili impreuna cand sa ne vedem. Apasa butonul de mai jos, scrie si voi primi mesajul tau.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Ilustratie: Daniela Dumitru