Arhive etichetă: imagine-de-sine

Imaginea de sine este oglinda interioară prin care ne privim valoarea, corpul și locul în lume. Ea se construiește din primele interacțiuni de atașament și se transformă pe parcursul vieții, fiind influențată de experiențele personale. De de la traume și neglijare, până la presiuni profesionale sau schimbări biologice precum menopauza.

Fie că vorbim despre provocările anorexiei și ale rușinii de corp, fie despre blocajele cauzate de sindromul impostorului, explorăm aici modul în care ne putem reconstrui o imagine de sine în acord cu realitatea. În același timp, avem nevoie să construim acea voce internă blândă și empatică, capabilă să ne vorbească cu compasiune.

Atasament lumea reprezentarilor. Lentila prin care privim lumea

Atasament, lumea reprezentarilor

Tipul de atasament pe care il avem ne determina sa privim lumea exterioara printr-o „lentila” – ea contine harta mentala, lumea reprezentarilor pe care le avem despre experientele noastre precedente. Acest mod ne scuteste sa reinventam roata cu fiecare experienta noua. In acelasi timp, are un impact major asupra felului in care relationam cu sine si cu ceilalti.

„Lentila„, lumea reprezentarilor sau cum ne reprezentam lumea, are la baza suma tuturor interactiunilor noastre cu persoanele de atasament.

Pot fi persoane de atasament securizante; ele ne creeaza o stare de confort si alinare si le percem ca fiind o baza de siguranta. Pot fi persoane de atasament insecurizante. Aceastea nu reusesc deloc sau reusesc ocazional sa fie prezente, sensibile si responsive emotional.

Interactiunile timpurii cu mama si cu tata se inregistreaza in psihic ca tipare de atasament. Ele sunt mentinute si intarite prin relatia noastra continua cu parintii.

Practic, „lentila„, modul in care ne reprezentam astazi lumea si pe noi insine, are de-a face cu calitatea relationarii cu parintii nostri.

Un proces de psihoterapie individuala, metaforic vorbind, presupune sa ne „curatam lentila„. Acest lucru inseamna sa ne cunoastem modul in care ne reprezentam lumea. De asemenea dobandim claritate daca acest model se potriveste sau nu cu lumea reala si cu lumea noastra interna.

Un alt aspect presupune sa „ne mentinem lentila curata„, ceea ce insemna sa internalizam un model sanatos de comportamente, comunicare si reglare a trairilor afective. Un psihoterapeut informat pe teoria atașamentului te ajuta sa internalizezi un model sanatos.

In continuare, pentru a simplifica citirea, voi folosi termenul „mama” pentru a ma referi la persoana de ingrijire pentru copil.

Totodata am atasat mai jos doua imagini prin care incerc sa redau vizual, in cazul atasamentului evitant si al celui anxios/preocupat, interactiunea dintre un individ (EU) si mediul inconjurator (Lumea externa). Lentila, adica modul in care interpretam lumea, are doua fatete, respectiv:

  • modul in care ii percepem pe ceilalti si,
  • modul in care ne percepem pe noi insine.

Lumea reprezentarilor in Atasament evitant

In atasamentul evitant, mama poate fi prezenta fizic, dar respinge comportamentul de atasament al copilului mic. Ea nu tolereaza tristetea si plansul copilului, este incomodata de contactul fizic cu acesta si este indisponibila emotional. Pentru ca mama nu este capabila sa citeasca indicii non verbali pe care ii manifesta copilul, ceea ce ofera ea nu are legatura cu ceea ce are nevoie copilul.

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu ca atunci cand ne exprimam direct emotile si nevoile si cautam confort si ingrjire, vom fi respinsi.

Modelul despre ceilalti

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si sa inhibam cautarea confortului si alinarii la mama.

Mai tarziu, in relatiile noastre, ne reprezentam lumea asa cum o cunoastem pe mama. Prin aceasta „lentila”, construita in timp, potrivim lumea cu modelul intern pe care il avem despre relatii.

Nu ne asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti, nu ne putem baza pe ceilalti. In lumea noastra interioara s-a consolidat asteptarea ca ceilalti nu sunt disponibili pentru noi. Cel mai sigur mod este de a pastra distanta.

Chiar si cand vrem sa cautam contact, nu e ca si cum stim cum sa facem. In acelasi timp, putem resimti lipsa contactului sanatos, sprijinului, intimitatii, intr-un mod dureros, desi constient sa nu avem claritate despre ce ni se intampla. Cautarea contactului si apropierea de ceilalti ne activeaza distresul pe care l-am reprimat de-a lungul timpului, respectiv frica, furia, rusinea, durerea de a fi respinsi.

Contactul cu lumea externa este foarte redus, minimizam nevoia de atasament si maximizam explorarea mediului non-uman. Si contactul cu lumea interna este redus, respectiv cu emotiile, cu senzatiile si corpurile noastre.

Modelul despre sine

Ne percepem independenti, puternici, completi. Preferam singuratatea.

Lumea reprezentarilor in Atasamentul anxios/preocupat

In atasamentul anxios mama este preocupata de altceva, fiind disponibila emotional pentru copil doar ocazional si intr-un mod imprevizibil. Ea nu respinge copilul nici verbal, nici fizic, dar contactul ei nu are suficienta vitalitate pentru alinare si confort. In relationare, ea descurajeaza, subtil sau mai putin subtil, autonomia copilului.

Modelul despre ceilalti

Intr-o astfel de interactiune cu mama, invatam de timpuriu sa inhibam explorarea. In schimb, ne exprimam emotiile si nevoile intr-un mod persistent. Ne imaginam ca, daca mentinem presiunea in aceasta maniera de neconfundat, mama va continua sa ne asigure ingrijirea.

Felul in care ne adaptam in aceasta relatie de atasament este sa ne rupem de nevoile relationale de baza si fie:

  • oscilam intre a ne deschide fata de conexiunea cu mama si a o respinge cu furie;
  • avem manifestari de neajutorare si suntem prea coplesiti si neputinciosi, dar la fel de lipsiti de confort si alinare.

Mai tarziu, in relatiile noastre, mentinem modelul de atasament la care ne-am adaptat. Spre deosebire de atasamentul evitant, in atasamentul anxios/preocupat percem lumea externa ca fiind disponibila pentru noi sau ca si cum ar trebui sa fie constant disponibila pentru noi, fara sa avem claritatea cum este de fapt acel mediu si fara sa putem cuprinde ca ceilalti ar putea avea nevoile lor proprii.

Modelul despre sine

Ne simtim ca si cum suntem complet dependenti de celalalt, incapabili sa ne continem distresul si sa ne simtim confortabil in absenta persoanei de atasament.

Fiind blocati la un stadiu emotional de bebelus, indiferent care este in prezent varsta noastra biologica, cautam contactul si alinarea, fara sa avem granitele propriului nostru sine.

Indiferent daca suntem mai furiosi ori mai pasivi, amplificam nevoia de atasament si minimizam explorarea autonoma.

În psihoterapie, te pot sprijini în explorarea modului în care îți reprezințil umea. Împreună putem să rescriem scenariile vechi și să construim granițe psihice care să îți ofere, poate pentru prima dată, sentimente de autonomie și siguranță.

Contacteaza psihoterapeut

*

Bibliografie:

Wallin, David J. (2010) Atasamentul in psihoterapie. Bucuresti: Editura Trei.

Rusinea de corp. De ce ne displace propriul corp?

Rusinea de propiul corp, insatisfactia si suferinta legate de felul in care aratam, sunt aspecte pe care le recunoastem despre noi. Ceea ce vreau sa aduc ca informatii in acest articol sunt cauzele rusinii si insatisfactiei legate de corp.

Imaginea corporala

Imaginea corporala se refera la modul in care ne reprezentam mental propriul corp.

Aceasta reprezentare include:

  • o autoevaluare a dimensiunii corpului, a formei si a greutatii acestuia;
  • un aspect emotional legat de modul in care ne simtim in si cu corpul nostru.

Ce sta la baza formarii imaginii corporale?

Imaginea corporala nu este inascuta, ci depinde de experientele personale timpurii, in relatie cu persoanele de atasament.

Felul in care ne percepem corpul depinde de calitatea acordajului matern. Prin intermediul atingerii, mangaierii si manuirii corpului copilului, mama ii transmite copilului la nivel senzorial un simt al sinelui corporal si a granitelor sale. Aceasta experienta este interiorizata de copil ca baza a propriei imagini corporale. Internalizam maniera in care suntem manuiti si in care ni se raspunde ca si copii mici, ceea ce ne influenteaza imaginea corporala.

Tonul, timbrul vocii, intensitatea vorbirii, fermitatea atingerii sunt modalitati prin care mama comunica cu bebelusul ei. Copilul simte vitalitatea mamei sau lipsa acestei vitalitati prin felul in care ea il tine in brate, il hraneste ori ii piaptana parul. Pentru copil, dragostea sau lipsa acesteia, decurg din calitatea acestei manuiri timpurii, fara sa se opreasca aici.

Imaginea corporala necesita o reconfigurare in perioada preadolescentei. Din nou, capacitatea mamei, a figurilor de atasament de a contine modificarile corporale si de a veni adecvat catre preadolescent, influenteaza imaginea corporala a acestuia.

Imaginea corporala pozitiva

Experientele de atasament securizant pun bazele unui simt solid de a exista in propriul corp si la un sentiment de confort in propria piele.

Imagine corporala negativa și rusinea de corp

Cand parintii sunt ei insisi traumatizati, rusinati de propriile procese corporale de baza, transmit aceasta rusine copilului.

Imaginea corporala poate fi negativa, dar intr-o masura care ne provoaca in a fi atenti cu noi- devenim constienti de nevoile de ingrijire si de a avea obiceiuri sanatoase legate de corp.

Cu cat avem mai multe experiente de neglijare sau abuz in anii copilariei, cu atat internalizam mai multa rusine fata de corp si dezvoltam un critic intern patologic. Suferinta nu ne e provocata de aspectul real al corpului, ci de modul in care ne autoevaluam.

Experientele traumatizante duc la frica extrema, neajutorare, pierderea controlului, amenintarea cu pierderea vietii. Cand astfel de experiente se repeta continuu in relatiile de atasament, dezvoltam si intarim strategii de supravietuire extreme. O modalitate de a face fata este o forma patologica de control a propriului corp. Corpul este locul in care plasam experientele pe care nu am reusit sa le gestionam.

In aceste situatii, imaginea corporala negativa ne afecteaza serios viata. Putem fi nemultumiti de o parte de corp pana la a avea obsesii care ne limiteaza profund functionarea normala. Rusinea de corp si a fi obsedati de rusinea fata de corp implica frica aproape constanta de a fi ridicoli.

Dacă te confrunți cu o astfel de situație și simți că vrei să ai mai multă grijă de tine, îmi poți scrie direct.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru

Bibliografie:

Gilbert, M. & Orlans, V. (2013) Psihoterapie Integrativa, 100 de Puncte Cheie si Tehnici. Bucuresti: Editura Liber Mundi.

Neglijare emoțională: Copilul forțat să crească singur

Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.

Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.

Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.

O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.

În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.

Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.

Ce înseamnă neglijare emoțională?

Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.

Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.

Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.

Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.

Consecințele neglijării emoționale

Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.

În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.

O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.

Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.

Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .

În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.

Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.

Cine poate fi „mama bună”?

Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.

Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: Neglijare emoțională, Daniela Dumitru