Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, fără să știe cum să țină cont de o nevoie relațională de bază a copilului, cea de conectare emoțională. Ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă.
Cazul unei familii
„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place.
I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să-i chem prietenii și el să nu afle. I-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe detalii și dacă vrei să te ocupi singur chiar că îți dau mari bătăi de cap.
Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia. Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.
După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau liniștită, să-mi văd puiul liniștit, să-mi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva.
Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat. Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.”
Ce se întâmplă?
Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului.
Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria? Că orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să-și controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce nu corespunde cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să-și arate aprecierea?
Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte?
Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze?
Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat?
Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata?
Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții?
Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție?
Copilul are nevoie de un adult care să poată sta cu emoțiile lui. În felul acesta copilul se simte primit, acceptat, înțeles. Conectarea emoțională este o nevoie relațională de bază.
Rădăcinile lipsei de conectare emoțională
Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să găsim sens și să împlinim această nevoie relațională de bază când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. Fără conectare emoțională, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.
Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase. Pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa-zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria. Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.
Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, evitarea repetată este un mecanism de supraviețuire. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, dar pierdem mesaje semnificative despre noi. Pierdem conectarea cu noi înșine.
Concluzie
Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți, nu despre ce trebuie să simți.
E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă?
E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele?
Modul în care ne raportăm la emoții îl transmitem copiilor noștri.
Ei nu au cum să-și gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați cu sine.
Un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, e expus la traumatizare psihică.
Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri. Este un proces de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin. Avem capacitatea de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile!
Psihoterapie
Pentru un părinte este foarte greu să ofere copilului său conectare emoțională dacă el însuși nu a primit!
Este nevoie ca și părintele să primească îngrijirea unui alt adult, capabil să rămână alături de el. Această interacțiune te ajută să internalizezi un model sănătos de a sta într-o relație și de a oferii propriului copil acest model.
De aceea psihoterapiile care abordează atât nivelul cognitiv, emoțiile, dar și corpul și sistemul nervos, te ajută să te reglezi.
Dacă îți dorești să te sprijin pentru a putea fi un părinte destul de bun pentru copilul tău, te rog să îmi scrii.
