Tag Archives: nevoi-relaționale

Perfecționism. Când a fi perfect devine calea de a fi iubit

Un articol despre perfecționism ca mecanism de supraviețuire

Ce înseamnă perfecționism?

Perfecționism nu înseamnă doar standarde înalte sau dorința de a face lucrurile bine. Perfecționismul e o cale de a supraviețui emoțional. Dorința de perfecțiune vine cu un efort foarte mare. Vine dintr-o teamă de respingere. E o rană veche, o parte care a învățat că „dacă sunt perfect, poate voi fi acceptat”.

Perfecționismul nu este o căutare a excelenței, ci un mecanism defensiv bazat pe frica de respingere. Apare atunci când copilul învață că este iubit pentru ceea ce face, nu pentru ceea ce este.

În spatele efortului de perfecțiune sunt nevoi relaționale profunde: să fiu acceptat, iubit, văzut. Împlinirea acestor nevoi e legată, de timpuriu, de: a nu greși, a fi exemplar, a nu deranja.

Perfecționismul devine o armură. Una care protejează o parte rănită din noi, care a trăit respingerea, lipsa afecțiunii necondiționate.

Vocea copilului conștiincios

Această parte apare devreme în viața noastră. Este copilul care observă că e remarcat când nu greșește, că e „bun” atunci când e ascultător. Așa devine: „dacă fac totul bine, voi fi iubit”. E copilul care e lăudat când ia note mari. E copilul premiant, silitor, docil, care a învățat că iubirea vine condiționat.

Copilul conștiincios devine adultul care muncește foarte mult, care nu spune „nu”, care se judecă dur pentru orice ezitare sau greșeală. Este acea parte care preia controlul când simte nesiguranța: face planuri, se conformează, se străduiește din toate puterile.

Această parte preia conducerea: lucrează neobosit, evită greșelile, așteaptă laude. Dar, atunci când acest efort vine din perfecționism, este o mască peste rana de a fi respins, neiubit, umilit, singur:

  • „Dacă nu sunt perfect, poate nu voi fi iubit.”
  • „Dacă greșesc, poate nu mai exist pentru celălalt.”

Uneori, această parte poate deveni atât de dominantă încât nici nu mai realizăm că există în noi și o altă voce. O voce care se simte singură și care suferă.

Ce rămâne nevăzut – nevoia profundă de sprijin și iubire necondiționată

Sub control și efort, sub dorința de a fi cel mai bun, rămâne nevăzută nevoia sănătoasă de atașament: de a fi înțeles, de a fi susținut și de a fi iubit fără condiții.

De fapt, sub masca perfecționismului stă o parte, adesea uitată – partea rănită, traumatizată:

Un copil interior singur, trist, care simte că nu a fost iubit pentru cine este, ci doar pentru ce face bine. Un copil rușinat care se simte inadecvat cu cine este el, inadecvat cu felul în care arată. Un copil împovărat de efortul de a se ține singur, în lipsa căldurii afective de care are nevoie.

Nevoia de atașament sănătos, de iubire necondiționată rămâne reprimată, ascunsă. Ea se poate face cunoscută prin simptome: epuizare, insomnie, anxietate, dureri fără cauze medicale. Alteori, apare sub formă de nemulțumire cronică: „niciodată nu e suficient de bine, oricât aș face”. Sau dependențe relaționale.

Această parte rănită are nevoie de spațiu, de timp, de acceptare. De prezența unui adult interior care să o îngrijească și să o protejeze. O mamă bună internalizată. Această parte nu are nevoie de reguli, nu are nevoie să fie împinsă, presată. Are nevoie de căldură afectivă. De permisiunea de a fi imperfectă. Are nevoie de sprijin autentic.

În psihic apare o dinamică internă între un critic intern vigilent și o parte foarte rănită care se resimte ca presiune, încordre, vigilență, efort,

Dacă simți că această presiune vine dintr-o voce care nu tace niciodată, poți citi mai multe despre perspectivele asupra criticului interior în articolele mele.

Vindecarea nu vine din perfecționism

Vindecarea nu vine din a deveni „mai bun”, mai performant, mai corect.

Vindecarea apare atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Eu ce simt acum? Ce am nevoie cu adevărat?”. Este o formă de conștientizare, de reflectare și mentalizare. Ne oprim din a trăi pentru a primi aplauze și suntem mai aproape de cine suntem cu adevărat. Acolo apare un altfel de validare. Una tăcută. Una din interior. Și viața e mai ușor de trăit în acest fel.

Pentru acest proces e nevoie să ne apropiem de noi, prin introspecție, psihoterapie, meditație sau artă. Din această apropiere de sine se naște o validare care nu depinde de exterior, ci care izvorăște din autenticitate.

Această formă de exprimare – vulnerabilă, necosmetizată, reală – e ceea ce ne face cu adevărat vii. Și, paradoxal, de cele mai multe ori, e tocmai ceea ce ajunge să atingă cel mai profund și pe ceilalți.

Întoarcerea către sine

Ca psihoterapeut, m-am întâlnit de multe ori cu perfecționismul, împreună cu oboseala cronică, cu anxietatea de performanță, cu teama de a nu greși. În spatele perfecționismului stă o poveste. O poveste cu un copil care a încercat din greu să fie iubit. Care s-a străduit să fie „cum trebuie”.

Renunțăm la perfecționism cu blândețe, nu cu forța. Nu este un inamic, ci e o strategie de supraviețuire.

Perfecționismul e o platoșă. Și doar când ne simțim suficient de în siguranță, putem să o lăsăm jos. Să ne simțim iubiți și în imperfecțiunea noastră.

A renunța la perfecționism nu înseamnă a renunța la calitate sau rigoare. Ci a renunța la ideea că doar prin perfecțiune merităm să fim iubiți.

Când perfecțiunea ascunde o rană

Perfecționismul e o încercare dureroasă de a obține iubire, siguranță sau aprobare. Poate că ți-ai spus de multe ori: „Dacă aș face totul bine, atunci…”. Dar „atunci” nu vine niciodată. Pentru că nu e despre cât de bine faci, ci despre ce ai avut nevoie și n-ai primit. E o traumă de iubire.

Dacă simți că această tensiune interioară îți afectează viața, relațiile sau bucuria de a fi tu însuți/însăți, psihoterapia poate fi un spațiu în care să îți asculți vocea autentică, dincolo de efort și conformare.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de a fi tu și să găsești un mod de a fi mai blând(ă) cu tine.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Ilustrație Daniela Dumitru

Este o schiță rapidă făcută de mine pe o hârtie ieftină, fără pretenții. Nu e o schiță perfectă, dar este ceva adevărat în ea. E un mesaj profund, despre a ne simți bine cu noi cu „defecte”, de a ne arăta și a ne simți în siguranță lăsându-ne vulnerabili și, în același timp, simțindu-ne puternici. Am desenat într-un moment de sinceritate, dar și de blândețe față de mine însămi.

Singuratate – un desert emotional in lipsa conexiunii

Te simți singur/ă? Un articol despre singuratate: ce este singuratatea, cum te afecteaza, cum scapi de ea.

Multa vreme nu am inteles ce efecte are asupra noastra singuratatea. In familia mea de origine, m-am simtit foarte singura. Parintii m-au lasat singura, am crescut singura, iar singuratatea a fost normalizata. Nimeni nu a recunoscut ca lipsa prezentei fizice si conexiunii psihice a parintilor mi-ar putea face rau. Asa se explica de ce nu am putut face legatura intre singuratate si starea de rau pe care am simtit-o.

Ce este singuratatea?

Pentru multi dintre noi, singuratatea se refera la a fi singur din punct de vedere fizic. Ne gandim ca o persoana singura e o persoana privata de contactul cu alti oameni.

Ne vin in minte:

  • izolarea fortata in pandemie, a carantinei, a trecerii prin boala infectiei cu Coronavirus
  • o persoana foarte retrasa,
  • cineva bolnav, cu o deficienta, poate prea fragil sa iasa din casa,
  • o persoana pe care nu o mai viziteaza nimeni.

Dar singuratatea mai are un sens, acela de a ma simti singur/a.

A ma simti singur/a e diferit de a fi pur si simplu singur/a. Senzatia de singuratate nu are de-a face cu numarul de oameni cu care vorbim zilnic . Putem sa fim in locuri aglomerate cu oameni in care nu suntem singuri si totusi ne simtim singuri.

Cum ne afecteaza singuratatea?

John Cacioppo, cercetator in neurostiinte, si-a pus intrebarea:

”Ce s-ar intampla daca, in loc sa studiem creierul ca si cum ar fi o insula izolata, am face ceva diferit? Daca am incerca sa il studiem ca si cum ar fi o insula conectata la lumea exterioara, printr-o suta de poduri, pe care lucrurile sunt carate constant in ambele directii?” (Johann Hari, Legaturi pierdute. Cauze reale ale depresiei si solutii surprinzatoare)

Desi a fost privit cu suspiciune de catre mentorii lui, el nu a renuntat sa studieze amanuntit cum ti se schimba creierul si sentimentele atunci cand interactionezi cu restul lumii. A inceput prin a studia ce se intampla in situatia opusa – atunci cand te simti singur si izolat de lumea din jurul tau.

Concluzia cercetarilor lui a fost ca singuratatea duce la cresterea foarte mare a nivelului de cortizol.

Practic, singuratatea acuta este la fel de stresanta ca atunci cand suntem atacati.

Pe masura ce a adunat informatii, el a inteles ca singuratatea pare sa fie letala. Dar el voia sa stie daca singuratatea provoaca depresie si anxietate.

In primii 5 ani de cercetare, John si echipa lui au inteles ca singuratatea precede simptomele depresive. Esti singur, apoi urmeaza disperarea si tristetea profunda, apoi se instaleaza depresia.

Cercetarile la care ma refer aici au fost facute pe grupuri de adulti si varstnici. Unele cercetari s-au facut in laborator. Altele s-au desfasurat prin colectarea de informatii de-a lungul mai multor ani de la un grup determinat de persoane.

In cazul unui copil lasat de timpuriu singur, neglijat, a carui mama, din diferite motive, nu se poate apropia de el, sa simta: frica, furie, disperare, tristete profunda, depresie.

Cum scapam de a ne simti singuri?

Singuratatea traita de timpuriu, pe termen lung, ne determina sa ne inchidem social. Nevoia sanatoasa de singuratate e inlocuita cu izolarea pentru ca nevoile de conexiune, de apropiere, sunt traumatizate. Ne confruntam cu sentimentul de a nu apartine, dar si cu frica de apropiere de alti oameni, cu neincrederea. Suntem mai vulnerabili, ne simtim foarte usor raniti. Ajungem sa ne temem de ceea ce avem mai mare nevoie: conexiune.

Noile situatii de separare sau pierdere, inevitabile pe parcursul vietii, ne gasesc fara aparare si ne adancesc in durere si depresie.

Pentru a nu ne simti singuri avem nevoie de conexiune cu sine si cu alti oameni.

  • Conexiunea cu alti oameni

Ne sunt benefice activitatile in care ne simtim impreuna cu altii. Pot fi activitati care ne pasioneaza si creeaza context pentru a ne intalni cu oameni care au aceleasi pasiuni.

Cand ne simtim impreuna cu un altul, cu un grup, simtim ca suntem vazuti, auziti, intelesi. Simtim ca impartasim ceva valoros pentru noi, iar de la celalalt capat al relatiei ni se raspunde cu aceeasi importanta.

  • Conexiunea cu sine

Sentimentul de singuratate poate fi trait ca un dor de acasa, chiar daca suntem acasa. Acasa e mai mult decat locuinta sau familia. A te simti acasa e un sentiment de conexiune profunda cu sine.

Când să cauți sprijin psihoterapeutic pentru singuratate ?

Dacă ești dintre cei norocoși și ai cunoscut conexiunea autentică, mă bucur pentru tine. Dacă trăiești experiența dureroasă a singurătății, pot spune că există speranță să te simți conectat.

Sa scapam de singuratate presupune un proces de psihoterapie de explorare si crestere. Sa crestem capacitatea de conexiune cu sine si cu ceilalti in prezent. Aceasta capacitate a fost perturbata in dezvoltare ca urmare a singuratatii in care am fost lasati.

E un proces delicat de intoarcere catre sine, de apropiere cu grija de partile ranite din noi. E un proces pe care nu il putem face singuri. Avem nevoie de sprijinul unui psihoterapeut si de oameni care ne respecta si cauta, la fel ca si noi, conexiunea autentica.

Dacă simți că e momentul să faci o schimbare, te invit să programezi o ședință la cabinet sau să ne întâlnim online.

Programeaza sedinta

Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii.

Contactează-mă pe WhatsApp

Foto: ilustratie de Daniela Dumitru

Nevoi relationale de baza. Tipare disfunctionale

Un articol despre nevoi relationale de baza: nevoia de a fi impreuna si nevoia de a fi separat; iubire sanatoasa; iubirea ca iluzie; tipare relationale disfunctionale.

Nevoi relationale de baza

Suntem fiinte sociale, avem nevoie de oameni si oamenii au nevoie de noi. Indiferent in ce etapa de viata suntem, avem o nevoie sanatoasa sa ne simtim impreuna cu ceilalti, sa simtim ca apartinem cuiva, ca celalalt ne vede, ne apreciaza, se bucura de prezenta noastra. Totodata, avem nevoia sanatoasa de a fi separat de altul, de a avea identitatea noastra, de a fi liberi, de a ne exprimam vointa, de a lua decizii pe cont propriu.

Este un proces continu prin care tindem sa fim impreuna cu ceilalti, dar si separat, sa ne largim cercurile carora vrem sa le apartinem si totodata sa dorim sa ne exprimam autonomia.

Daca pentru a ne simti impreuna avem nevoie de cineva care sa ne implineasca aceasta nevoie, pentru a ne simti separat, avem nevoie ca celalalt sa ne accepte, sa ne inteleaga si sa ne sprijine in acest sens.

Tipuri de nevoi relationale

Dupa Franz Ruppert si Diana Vasile, nevoile relationale sunt:

                    De simbioza                        De autonomie
– hrana, caldura, ingrijire
– contact corporal, contact cu ochii
– a fi cautat
– a fi sustinut fizic
– a fi sustinut in invatare si cunoasterea de sine si a mediului
– nevoia de reglaj prin reglajul corpului matern, de a ne lega exclusiv de mama
– nevoia de a apartine
– nevoia de stabilitate, de predictibilitate
– de a fi bine primit,
– de a fi vazut ca unic
– de a fi valorizat
– de a fi inteles (sa primesc un raspuns adecvat cu mesajul transmis)
– de a fi ghidat  		– de a ne exprima
– de a ne juca
– de a explora si a fi curiosi
– de a fi liber, neingradit
– de a ne baza pe corpul propriu
– de a fi singur
– de a ne descurca singur, pe cont propriu
– de a ne raporta la propria persoana
– de a decide pe cont propriu,
– de a spune NU
– de a spune STOP
– de a fi stapan pe sine
– de a ne autoregla
Tabelul nevoilor relationale

Iubire sanatoasa

Prima legatura o formam cu mama, inca de la conceptia noastra. Cu cat mama este mai conectata cu ea insasi, cu atat ea este mai disponibila sa recunoasca nevoile relationale ale copilului si sa vina potrivit in intimpinarea lor.

In literatura de specialitate le intalnim sub denumirea de nevoi relationale de simbioza, respectiv de autonomie 1. Eu le-as numi nevoi de iubire sanatoasa.

A fi intr-o relatie sanatoasa cu cineva inseamna sa te simti in siguranta cu acea persoana. Impulsurile de agresivitate si de anxietate sunt temperate si persoanele se adapteaza una la cealalta intr-un mod armonios. De exemplu, ca bebelusi, avem nevoie de contactul corporal cu mama. Avem nevoie de caldura corpului ei, de vocea ei linistita si de privirea ei blanda. In felul acesta primim confortul psihic de care avem nevoie. Ne putem relaxa. Fara aceasta atingere, fara blandetea aceasta, simtim un mare disconfort psihic, simtim stres si suntem neputinciosi in a face ceva.

Un bebelus nu se poate delimita de mama lui, fiind deschis la tot ceea ce vine dinspre ea. El primeste toate dispozitiile ei afective. El are nevoie sa simta iubirea mamei pentru el, sa se simta primit de ea cu bucurie, sa nu fie inlocuit cu altul. Astfel el se va simti unic, acceptat, vazut.

In mod natural copilul are impulsuri sanatoase in a-si exprima nevoile si protesteaza atunci cand acestea nu sunt satisfacute. El nu are nevoie sa fie educat in ce priveste nevoile lui.

Iubirea ca iluzie (strategie de supravietuire)

Cand in mod repetat persoana de ingrijire nu lasa spatiu copilului de a se exprima, nu este disponibila emotional, nu isi asuma vina pentru felul in care raneste, rusineaza, nu admite sentimentele copilului (furia, supararea), nu ii permite sa isi exprime autonomia, copilul invata ca ceea ce face el nu e bun. Si, mai rau, ca el nu e bun. Invata ca trebuie sa fie altfel, nenantural, si invata sa nu isi recunoasca nevoile aceastea bune, sa nu se asculte.

Chiar si asa, neglijate, ranite, nevoile noastre relationale continua sa existe. Ele nu dispar doar pentru ca am invatat sa le neglijam.

In prezent ele continua sa existe, doar ca nu stim cum sa gestionam ceea ce simtim. De exemplu, nu stim ce sa facem cu frustrarea pe care o simtim, ca urmare a ranirii nevoilor noastre. Nu stim ce sa facem cu disconfortul de a nu fi noi insine. Cu cat mai de timpuriu nevoile relationale sunt ranite, cu atat psihicul e mai coplesit. Astfel de experiente sunt foarte stresante, pana la traumatizante.

Strategii de supravietuire

Pentru a face fata sentimentelor de neputinta, de parasire, de respingere, rusine, si de lipsa de iubire, copilul isi dezvolta ca strategie de supravietuire iluziile sale de iubire. El poate crede ca daca iubeste si se face demn de a fi iubit, va atrage dragostea parintilor.

De exemplu, in ciuda nevoii de baza de contact corporal, vedem copii care nu doresc acest fel de contact. Ei nu l-au primit suficient sau a fost un contact dureros. Sau poate ca observam copii care, in ciuda nevoii sanatoase de contact cu ochii, au dificultati sa se lase priviti. Ii vedem cu privirea plecata sau uitandu-se in alta directie. Se intampla in acest fel cand aceasta nevoie a fost ranita (copilul a intalnit dispret, dezgust, furie din partea parintelui).

Cand parintele isi impune vointa sa excesiv, controleaza copilul, acesta fie se supune, fie reactioneaza. Totusi, copilul incearca sa isi apere vointa sanatoasa, din nevoia sanatoasa de a isi exprima autonomia, exercitand o forta impotriva fortei parintelui. Asa apare revolta (opozitionismul). Din pacate forma aceasta de reactie se intoarce chiar impotriva interesului copilului. El se opune pentru ca se simte in pericolul de pierdere a identitatii sale, dar reactiile lui nu mai tin cont de ceea ce i-ar putea face bine.

strategii de supravietuire cabinet psihoterapie
strategii de supravietuire cabinet psihoterapie

Felul in care ne-au fost recunoscute aceste nevoi relationale de baza sau, dimpotriva, au fost invalidate si modul in care ne-am adaptat la mediul de ingrijire, ne-a modelat identitatea.

Nevoi relationale reprimate. Tipare relationale disfunctionale

Relatiile noastre ca adulti sunt marcate de relatiile noastre timpurii. Simbioza pe care o formam cu mama, cu tata, frati, rude, modul in care ne adaptam in aceste relatii de-a lungul timpului, determina simbioza pe care o vom forma in viitoarele relatii. Ceea ce aducem in relatia cu celalalt are la baza felul in care ne-am modelat in familia de origine.

Adaptarea la un mediu distructiv presupune :

  • ne reprimam adesea furia sanatoasa pentru ca nu avem voie, nu e posibil sa exprimam trairile acestea, nu exista cineva care sa ne contina astfel de emotii. Uneori furia acumulata in timp, e eliberata, dar e directionata impotriva unei persoane, mai slabe. Sau e eliberata in totalitate impotriva unei persoane careia nu i se mai recunoaste nici o latura pozitiva. Furia creste in intensitate, brusc, si persoana isi poate pierde cumpatul.
  • ne reprimam durerea astfel incat aceasta poate iesi din zona noastra constienta. In acelasi timp nu putem sa acceptam si negam ca provocam rau unei alte persoane.
  • desi frica este omniprezenta, o negam. Stabilim tabuuri, interzicem anumite teme, in iluzia ca astfel nu cream mai multa frica, furie, rusine, durere.
Nevoia de a fi impreuna ranita

Un copil care nu primeste conectarea emotionala, corporala, din partea mamei, are un nivel al stresului emotional ridicat si, din aceasta cauza, el se mentine la distanta de ea. Poate ca se desprinde mai repede de parintii lui fata de alti copii, pare independent, insa in realitate are dificultati in a primi ajutor de la ceilaltii. Ii este frica sa nu fie acaparat si incarcat cu trairile celorlalti. Singuratatea este dureroasa, dar cu cat distanta interpersonala se micsoreaza cu atat se simte mai inconfortabil. In incercarea de a forma relatii, se confrunta cu iubiri imposibile, relatii la distanta, relatii fragile, iar nevoia de a fi impreuna ramane clivata, reprimata si nesatisfacuta.

Nevoia de a fi separat ranita

Cand, in mod constant, am fost modelati de parinti pentru a fi ceea ce ei aveau nevoie, intram in relatii cu dorinta de a face pe plac partenerului si cu o mare temere sa nu gresim. Nu putem fi noi insine pentru ca nu stim cum, nu am fost antrenati pentru a fi noi insine. Nu indraznim sa ne dezvaluim, sa spunem ce gandim, nu indraznim sa spunem nu. A fi impreuna devine o fuziune, in care unul e mai degraba extensia celuilalt, iar varianta de a fi separat de celalalt nu exista sau e foarte greu de realizat. Sentimentul e de inabusire. Ne este mai la indemana sa reactionam din datorie sau, in diferite circumstante, sa ne revoltam.

Concluzii

Este firesc sa ne dezvoltam, indiferent ce experiente am avut in trecut. Si este responsabilitatea noastra sa ne uitam catre noi si sa identificam ce nevoi relationale avem. Sa ne punem intrebari. Ce punem de fapt pe firul conexiunii cu celalalt ? Ce primim? Avem un sentiment de dezechilibru? Suntem autentici? Toleram apropierea? Toleram separarea?

Un proces de psihoterapie individuala ne ofera acel cadru sigur in care sa putem dezvolta capacitatile pe care a trebuit sa le reprimam.

Te confrunti cu dificultati in relatiile tale? Simti ca te-ai blocat și ai nevoie de sprijin? Îmi poti scrie cu ce te cofrunti .

Contactează psihoterapeut
Contactează-mă pe WhatsApp

1 Vezi Franz Ruppert, Simbioza si Autonomie .