Arhive etichetă: identitate

Relațiile profesionale – cum te ajută granițele și vocea personală

Mulți oameni se confruntă cu dificultatea de a spune NU la locul de muncă, din teama de a nu fi respinși sau criticați. Dacă simți că îți este imposibil să fi autentic(ă), să pui limite în relațiile profesionale fără să te simți vinovat(ă), este important să știi că acest blocaj e un ecou al istoriei tale relaționale.

În acest articol, explorăm cum granițele psihice și recuperarea vocii personale te pot ajuta să navighezi prin medii profesionale disfuncționale. Vei descoperi cum să treci de la autoanulare și neputință la o comunicare asertivă, protejându-ți stima de sine și integritatea în fața epuizării.

La locul de muncă nu aducem doar competențe și obiective. Ne aducem și istoria relațională – felul în care am învățat să ne raportăm la ceilalți, nevoile noastre de apartenență, de validare și siguranță.

De aceea, relațiile profesionale sunt influențate de emoții profunde, chiar dacă nu apar la suprafață. În spatele unei colaborări tensionate pot exista:

  • dorința de a fi văzuți și apreciați
  • frica de a fi ridiculizați, respinși sau abandonați
  • credințe precum „nu sunt suficient” sau „nu merit locul ocupat”, „să nu deranjez” sau „trebuie să demonstrez că merit locul pe care îl ocup” care au legatura cu stima de sine.

Fundalul emoțional intern poate crea dinamici cu atât mai intense cu cât mediul profesional e mai disfuncțional.

Este mediul profesional unul sănătos sau disfuncțional?

Un prim pas important este să ne întrebăm: „Este mediul profesional în care lucrez unul echilibrat sau disfuncțional?”

Semne că te afli într-un mediu profesional disfuncțional:

  • lipsa de transparență în luarea deciziilor
  • tratamente inegale între colegi, în contexte similare
  • mesaje ambigue, transmise pe un ton politicos, dar cu conținut dezechilibrat
  • valorile promovate nu se regăsesc în comportamentele reale
  • hărțuirea demnității ori integrității fizice sau psihice.

Dacă ai senzația că „ceva nu e în regulă, dar nu pot spune exact ce”, e posibil să te afli într-un mediu profesional toxic sau haotic.

Relațiile profesionale reactivează experiențe vechi

Felul în care reacționăm în contextul profesional are legătură cu felul în care ne-am adaptat de timpuriu să fim în relație.

Două aspecte sunt esențiale: granițele și vocea personală.

Granitele

Pe de o parte sunt granițele noastre, adică propriile nevoi și valori. Apoi, sunt granițele celuilalt cu care interacționăm, nevoile și valorile lui. O relație profesională funcțională presupune reciprocitate și respect.

Granițele sănătoase în relațiile profesionale înseamnă să știi:

  • ce este acceptabil pentru tine și ce nu
  • care îți sunt nevoile și valorile
  • să spui „nu” când devine prea mult sau copleșitor
  • să pui „stop” când ceva te rănește sau te nedreptățește
  • să respecți limitele colegilor sau superiorilor, chiar dacă nu se aliniază cu valorile tale.

Vocea personală: cum ne exprimăm în relațiile profesionale

Vocea personală este despre cum comunicăm ce avem nevoie, ce simțim și ce nu tolerăm. Clar și ferm. Asertiv.

A fi asertiv nu înseamnă să creezi conflicte, ci să îți exprimi adevărul cu respect față de tine și față de celălalt. Asertivitatea este un semn de maturitate și integritate.

A avea o voce asertivă înseamnă:

  • să comunici clar și ferm, fără agresivitate
  • să exprimi limite și nevoi într-un mod respectuos
  • să refuzi sarcini care îți încalcă drepturile
  • să ceri clarificări când lucrurile nu sunt suficient de clare sau transparente.

Adeseori, modul în care ne adaptăm în relațiile noastre semnificative, timpurii, cu figurile parentale, se manifestă prin capacități diminuate:

  • de exprimare asertivă
  • de identificare a nevoilor și valorilor
  • de a rămâne conectați la propriile nevoi și valori.

Din acest motiv, aceste adaptări devin piedici în viața noastră profesională, duc la conflicte și tensiuni. Iar în situația în care și mediul este unul toxic se poate ajunge la copleșire.

Emoții frecvente în relațiile profesionale tensionate

Atunci când relațiile profesionale devin tensionate, pot apărea emoții intense. Este normal. Iată câteva dintre cele mai frecvente:

Furia

Este o reacție firească atunci când o limită este încălcată.

Capacitatea de a te conecta cu furia te ajută să te vezi și să te afirmi. Te repune în contact cu granițele sănătoase și cu un răspuns care îți protejează demnitatea, fără a escalada conflictul. Desigur, e important să poți gestiona corespunzător furia, altfel există riscul să escaladezi conflictul și să perpetuezi ciclul disfuncțional.

Problema nu este furia, ci o capacitate diminuată de a te exprima sănătos.

Cu cât ai mai mare claritate în ce privește granițele tale și ți-ai dezvoltat capacitatea de a comunica asertiv, cu atât e mai natural:

  • să pui limite fără a te simți vinovat(ă)
  • să ceri recunoaștere fără teamă și fără să simți că ceri prea mult
  • să pleci din contexte în care nu te regăsești ori nu te poți exprima autentic.

Dacă observi că ai dificultăți cu furia, fie că nu o poți identifica, fie că te copleșește și simți că nu o poți gestiona, posibil să te confrunți cu răni emoționale mai vechi.

Tristețea și îndoiala de sine

„Poate exagerez eu, pare totul spus cu bunăvoință” sau „Cum să reacționez fără să par agresiv(ă), dacă celălalt pare atât de amabil?”. Sau întrebări precum „Am greșit eu?” sau „De ce atrag astfel de oameni?” pot apărea frecvent.

Sunt întrebări care, puse astfel, aduc implicit vina spre tine.

Dar tonul nu înlocuiește lipsa de etică. Doar pentru că cineva vorbește pe un ton politicos nu implică automat că mesajul e unul corect sau respectuos în conținut.

În realitate, este despre oamenii care au astfel de comportamente și le manifestă, nu despre tine sau valoarea ta.

Sau poate să apară gândul: „Sunt tratată astfel pentru că ceilalți nu mă plac” sau „Nu știu să mă fac plăcută”. Și dacă sunt adevărate aceste gânduri, etica și tratarea corectă nu ar trebui să fie condiționate de simpatie sau de abilitățile de a ne face plăcuți.

Toate aceste reacții sunt moduri de autoanulare de sine și blocare a furiei sănătoase

Neputinta

Când simți că nu ai opțiuni, că nu ai voie să te exprimi sau că vocea ta e ignorată, apare neputința. Aceasta poate reflecta răni mai vechi, internalizate în contexte în care nu ai fost ascultat(ă). Este foarte posibil să fi internalizat ideea că nu ai dreptul să te exprimi sau să ceri un tratament corect.

De ce uneori vocea ta deranjează?

În mediile profesionale în care se evită conflictele și nevoile sunt ignorate, reprimate, o voce clară poate părea deranjantă.

Persoanele asertive sunt uneori etichetate ca fiind:

  • „prea sensibile”
  • „prea directe”
  • „nepotrivite pentru cultura organizațională”.

Dar realitatea este că nu tu ești problema. Problema este lipsa unei culturi a comunicării sănătoase.

În mediile în care etica, claritatea și transparența sunt realmente importante, asertivitatea este naturală, integrată și chiar apreciată. Granițele sănătoase nu mai sunt o luptă, ci o normalitate. Nu trebuie să te aperi pentru a cere ce e firesc: un cadru echitabil, răspunsuri clare, un tratament egal.

Așadar, dacă te simți izolat(ă) sau vinovat(ă) pentru că îți exprimi punctul de vedere, întreabă-te: „Este această reacție despre mine sau despre cultura organizațională în care mă aflu?”

Cum te poate ajuta psihoterapia in relațiile profesionale ?

Într-un proces psihoterapeutic informat pe traumă putem explora împreună:

  • ce emoții ți se activează în relațiile profesionale
  • ce valori personale îți sunt încălcate sau ce valori îți anulezi chiar tu
  • cum reacționează ceilalți la vocea ta
  • dacă mediul profesional susține sau blochează dezvoltarea ta
  • cum poți cultiva o voce clară, asertivă și respectuoasă pentru a gestiona mai sănătos relațiile profesionale
  • cum te poți reconecta la propriile nevoi și valori.

A avea reacții sănătoase nu înseamnă că ești dificil(ă). Înseamnă că îți pasă – și e un semn de maturitate, nu un defect. Meriți să fii într-un spațiu profesional în care ești valorizat(ă), nu penalizat(ă). Ai dreptul să te protejezi, să îți păstrezi demnitatea și să cauți medii și relații profesionale în care autenticitatea, respectul și etica chiar contează.

Eu am două specializări pe traumă, respectiv: NARM (NeuroAffective Relational Model) și Metoda Intenției.

In concluzie

Este tulburător să descoperim că mediul în care ai investit încredere – care ar fi trebuit să îți ofere siguranță, sens și creștere – a devenit exact opusul. Un loc confuz, lipsit de etică sau chiar toxic. Avem nevoie să ne păstrăm integritatea chiar și în medii provocatoare.

Meriți să lucrezi într-un spațiu în care:

  • granițele tale sunt respectate
  • vocea ta nu este penalizată
  • valorile nu sunt doar afișate pe pereți, ci trăite în fiecare zi.

Dacă te regăsești în cele de mai sus, acordă-ți un spațiu de reflecție și sprijin. Dacă ai nevoie de sprijin psihoterapeutic te pot însoți în procesul tău.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: desen original realizat de mine, „Vocea care nu se aude”.

Adolescenta. Factori care duc la traumatizare sexuala

Un articol despre traumatizare sexuala .

Niciun copil, chiar si cu un suport parental solid, nu este complet ferit de riscul de a fi agresat sexual.

Totusi, cele mai multe situatii de traumatizare sexuala apar :

  • in situatii in care agresorii sexuali sunt oameni „draguti”, pe care deja ii cunoastem;
  • in cazurile in care e un fond de lipsa de iubire si de protectie din partea parintilor. Copiii neiubiti si neprotejati de mamele lor sunt foarte avizi de contact fizic si devin o prada usoara.

Ce presupune un fond de lipsa de iubire si de protectie din partea familiei?

Lipsa de iubire si de protectie este experimentata prin :

  • abuzarea si/sau neglijarea de catre parinte a nevoilor de relatie ale copilului, pe parcursul cresterii lui;
  • adoptarea de catre parinte a unui stil de relationare nepotrivit cu varsta copilului;
  • traumatizare sexuala de catre parinti in diferite etape de dezvoltare a sexualitatii;
  • alte moduri de agresare a sexualitatii.

Cum definim adolescenta ?

Etapa de varsta cuprinsa intre 12 – 18/20 ani si chiar pana la 24 ani in cazul adolescentei tarzii.

  • Este o etapa de evolutie, importanta in dezvoltarea fiintei umane, cu nevoi foarte specifice.

Este un mit sa credem ca trebuie sa supravietuim acestei etape, sa o induram si sa o depasim. Este nevoie sa ne implicam activ ca parinti in aceasta perioada. Adolescentii nu au nevoie doar sa supravietuiasca adolescentei, ei au nevoie sa se dezvolte armonios datorita acestei perioade.

  • Etapa de tranzitie de la dependenta si viata de familie din copilarie, pierderea a ceva familiar, spre anii care urmeaza.

Care sunt nevoile de relationare specifice unui adolescent?

Hai sa ne punem in pielea unui adolescent, daca nu cumva esti chiar adolescent. Exista un spatiu suficient de hranitor pentru fiecare nevoie in parte sau acestea au fost neglijate sau abuzate? Are adolescentul nostru un suport semnificativ pentru a isi putea implini nevoile firesti de dezvoltare?

1. Nevoi de separare si diferentiere de parinti

Diferentierea este capacitatea de a ramane eu, in timp ce sunt aproape de oamenii importanti pentru mine:

– am initiative si propria agenda;

– incep sa delimitez granitele psihice (nu spun parintilor tot ce fac, uneori refuz sa particip la diverse activitati de familie, am uneori conversatii secrete cu prietenii);

– ma uit spre parintii mei ca la oameni cu defecte si limite si nu ca la niste eroi.

2. Nevoi de autonomie

– de a fi singur

– de a decide pe cont propriu

– de a ma descurca pe cont propriu

– de a ma baza pe corp si de a decide ce fac cu propriul corp

– de a ma simti liber

– de a explora

– de a ma juca, a ma exprima

– de a fi unic, diferit Nevoia de a spune „nu”si „stop”

3 . Nevoi de apartinere si adaptare la cei de aceeasi varsta

– de a fi valorizat

– de a fi cautat

– de a fi primit cu bucurie

– de a simti vitalitatea

– de a primi feedback

– de a fi ghidat

– de schimburi fiziologice

4. Nevoi de explorare, manifestare si exersare a sexualitatii

– apar hormonii sexuali si activitatea hormonala creste

– simt interes sexual fata de cineva strain

– vreau sa explorez relatiile sexuale, experimentez, ma manifest, nu intotdeauna cu reusite.

5. Nevoi de cautare si formare a identitatii

– cine sunt ? care sunt valorile personale ?

– gusturile (mancare, alura, muzica, idealuri si atitudini)

– pasiunile

– identitatea vocationala

– identitatea sexuala

– identitatea de gen

– relatia cu religia/spiritualitatea

Care sunt stilurile de relationare parinte-copil?

Sunt 3 stiluri de relationare parinte-copil valabile in fiecare etapa, respectiv :

1. Stilul Supraveghere Grijulie

– parintele isi asuma in totalitate responsabilitatea pentru dezvoltarea copilului sau

– tot ce il priveste pe copil il priveste si pe parinte

– este o simbioza totala intre parinte si copil

2. Stilul Negociere – Responsabilitate

– fiecare este stapan peste agenda sa

– propriilor dorinte si obiective sunt coordonate cu ale celuilalt

– colaborare si compromis

– este un spatiu comun de respect

3. Stilul Dialog – Consultare

– parintele ofera informatiile si perspectiva DOAR cand este intrebat

– copilul este liber sa ajunga la propriile concluzii si sa ia propriile decizii

– granitele sunt foarte clare intre parinte si copil

In adolescenta, toate stilurile de relationare exista, dar este sanatos sa predomine stilul Negociere-Responsabilitate .

Un stil de Dialog – Consultare predominant ar echivala cu neglijare.

Un stil de Supraveghere Grijulie predominant ar echivala cu abuz.

Exemple de situatii de traumatizare sexuala a copilului, de la conceptie la adolescenta

– persoana de ingrijire respinge genul copilului, respinge sexualitatea

– partile intime sunt manevrate de parinte cu brutalitate si obsesiv in timpul spalarii, pe motiv ca sunt foarte murdare

– energii sexuale ale parintilor neingradite, dorinte ascunse, atingeri sexualizate poate neconstientizate de parinte, dar care il tulbura pe copil si ii invadeaza granitele

– mutilarea genitala (circumcizia)

– manevrarea dura a partilor intime in timpul interventiilor medicale

– persoana de ingrijire evita sa numeasca organele sexuale, sa discute, este rigida, anxioasa, violenta

– persoana de ingrijire are comportament de curtare si promoveaza prin ton, actiuni sau cuvinte faptul ca are o relatie „speciala” cu copilul

– persoana de ingrijire nu se simte confortabil cu propria energie sexuala si isi infraneaza afectiunea si atingerile adecvate atat de necesare pentru maturizarea afectiva a fiului sau fiicei

– copilul este atins sau i se solicita sa se dezbrace, sa priveasca ori sa puna mana pe organele sexuale ale agresorului

– expunerea la o varsta nepotrivita la acte sexuale ca martor

– incest – raport sexual cu rude in linie directa sau intre frati, surori

– viol intr-o relatie sau in afara ei

– expunere la materiale cu continut pornografic sau a fi implicat in pornografie

– prostitutie

– ritualuri sexuale sadice

Modificari in structura si functionarea creierului specifice in adolescenta

Un alt factor care duce la traumatizare sexuala este legat de impulsul de cautare a satisfactiei de catre adolescent. Acest impuls apare pe fondul modificarii creierului in aceasta etapa de varsta.

Ce putem recunoaste?

  • Impulsivitate crescuta care presupune actiune imediata, fara reflectie, cautarea de senzatii tari, de distractie, testarea limitelor, incalcarea regulilor;
  • Predispozitie catre adictii care implica secretia de dopamina si generarea unui ciclu de adictie
  • Gandirea care se manifesta prin a da importanta exagerata rezultatului pozitiv si atenuarea rezultatului negativ.

Este de ajutor sa tinem cont de schimbarile specifice si sa asiguram, ca parinti, un mediu cat mai sigur.

Traumatizare sexuala. Ce este trauma psihica ?

Trauma psihica este o experienta personala de disociere atat de coplesitoare incat o depozitam intr-o alta parte a mintii. Nu devine parte din istoria personala. Trauma psihica ne provoaca sentimente profunde de neputinta, vulnerabilitate fara protectie si teama. Ea duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitatii, identitatii si capacitatii de autoreglare.

Modul in care experientele la care suntem expusi conduce la traumatizare sexuala depinde de la persoana la persoana, de conditiile de producere a respectivelor situatii, dar si de suportul sau lipsa acestuia dupa eveniment, respectiv :

  • imprevizibilitate si lipsa de control – evenimentul e in afara orizontului normal de asteptare. Copilul nu se poate apara, este nevoit sa se supuna pasiv vointei celuilalt sau pot fi abuzuri frecvente.
  • relatia cu persoana care induce trauma – copilul e mai afectat cu cat persoana este cunoscuta, de incredere, are un statut social, putere si prestigiu. Sau este o relatie de dependenta, de atasament si nu il poate recunoaste ca agresor. Pe de alta parte, adultii, parintii cu care copilul vine in contact sunt ei insisi expusi la violente sexuale nerezolvate.
  • perceptia personala a experientei – copilul percepe incalcarea limitelor personale (atingerea il tulbura, il face sa se simta inconfortabil, in pericol, murdar, stanjenit, il sperie, simte placere, dar si durere, confuzie)
  • suportul primit dupa eveniment – copilul nu este crezut, nu poate vorbi, este amenintat sa pastreze secretul

Consecinte ale traumatizarii nevoilor de relatie si a sexualitatii. Semne si simptome.

– ma simt/ ma las tratat/a ca un obiect

– tratez pe altcineva ca pe un obiect

– nu ma pot proteja, supunere, granitele psihice sunt sunt distruse

– nu pot pune limite santoase, nu pot spune NU

– dispretuire corp, nu il simt/ vreau perfectiune fizica

– responsabilitatea este inversata

– increderea in ceilalti e pierduta, retragere

– nu pot discrimina pericol – siguranta

– confuzie intre nevoia de iubire, apartinere si nevoia de implinire sexuala (caut iubirea, apartinerea oferind sexualitate)

– confuzie de identitate/ identificare cu ce ii place celuilalt

– simptome fizice (infectii, alergii, migrene, tulburari de somn

– hipersexualitate, dependenta, autovatamare

– disfunctii sexuale, boli cu transmitere sexuala

– tulburari alimentare, de personalitate, mentale

Ce este sexualitatea sanatoasa?

Sexualitatea are legatura cu intregul corp si psihic, incepand inca din perioada intrauterina. Este forta vietii, energia vitala creatoare. Are nevoie sa se miste liber prin corp, sa fie exprimata in proiecte creative ori prin stabilirea unor legaturi romantice. Sexualitatea sanatoasa este conectata cu dorinta, placerea si implinirea sexuala si presupune experiente relaxante si optionale.

Cine poate ajuta?

Poate fi orice persoana adulta in care simti ca ai incredere si care

  • este curioasa, prezenta, te asculta, te vede, te crede, este blanda, nu te judeca, iti ofera suport, iti accepta emotiile.

Apelarea la sprijinul unui psihoterapeut specializat in trauma aduce ghidarea necesara situatiei in care esti.

Contacteaza psihoterapeut

*

Bibliografie:

Levine, P. & Kline, M. (2018). Cum ii Ajutam pe Copii sa Faca Fata Traumelor, Editura For You, Bucuresti

Lee, R & Harris, N (2014). Psihologia Copilului si Adolescentului, Editura Gestalt Books, Bucuresti

Siegel, D (2014). Valtoarea Mintii, Editura Herald, Bucuresti

Ruppert, F. (2018). Corpul Meu, Trauma Mea, Eul Meu. Editura Trei, Bucuresti

Vasile, D, M. (2016). Traumele de Relatie, Workshop ISTT, Bucuresti

Vasile, D & Lespezeanu , M. (2017). Traumele Psihice la Copii, Workshop ISTT, Bucuresti

Vasile, D. (2023). Cum Pot Sprijini Dezvoltarea Sexuala a Copilului Meu? Workshop ISTT, Bucuresti


Trauma de identitate. Psihoterapie traumă

Ce este trauma de identitate? In acest articol poti gasi repere despre :

  • identitate
  • trauma de identitate
  • identificare
  • situatii care duc la trauma timpurie de identitate
  • consecinte ale traumei de identitate
  • cum poti trata trauma de identitate (psihoterapie trauma identitate).

Identitate

Tindem să credem că viața noastră începe la nașterea noastră. Totuși, există încă nouă luni de viață înainte, viața intrauterină.

Viața noastră începe de fapt la concepție. Aceasta este ziua pe care ar trebui să o sărbătorim cu adevărat. De obicei nu știm prea multe despre această zi.

În terapia dezvoltată de profesorul Franz Ruppert, terapia psihotraumei orientată pe identitate, înțelegem că petrecem în corpul mamei noastre un moment crucial de formare a identității personale sau, dimpotrivă, de distrugere a identității noastre. Este momentul în care se formează prima și cea mai importantă relație, cu gazda noastră, mama. În această perioadă, prin sarcină, naștere și foarte devreme după naștere, ea este lumea noastră, sursa hrănirii noastre, casa în care ne dezvoltăm și creștem, singura casă pe care o cunoaștem.

Este un timp important al vieții noastre și ceea ce se întâmplă în acest timp ne influențează capacitatea de a deveni adulți încrezători și sănătoși.

Dacă mama are acces predominant la psihicul ei „sănătos”, adică nu a suferit în mod sever ca urmare a expunerii la situații traumatizante, ea este capabilă să perceapă copilul său nenăscut ca pe un individ unic, cu propriile sale dorințe și nevoi, separate de ale ei. Acesta este terenul pentru un început sănătos pentru copil, pe care își poate dezvolta propria identitate și autonomie.

Trauma de identitate (trauma timpurie)

În realitate însă, astfel de situații sunt rare. Mai frecvente sunt situațiile în care psihicul unei mame este splitat ca urmare a traumelor proprii. Rezultatul este că percepția ei despre realitate nu este clară și motivele pentru care vrea copilul nu sunt simple.

Este posibil astfel ca ea să nu vadă copilul ca pe un individ separat, unic, cu propria sa identitate. Ci să îl vadă ca pe o extensie a propriei sale persoane. Tendința este de a face copilul un obiect pentru propriile satisfacții și utilizări. Doar când mama este în partea sănătoasă a psihicului, își vede copilul ca pe un subiect cu propria viață.

Există multe motive pentru care femeile au sau doresc copii, dar adesea pot fi din motive inconștiente, confuze. Dar o mamă traumatizată își dorește copil pentru a-și îndeplini propriile nevoi și dorințe frustrate și nesatisfăcute.

Poate că vrea un copil pentru că este de așteptat ca ea să devină mamă. Poate copilul nenăscut „înlocuiește” un copil pierdut. Poate că mama vrea un copil pentru a-și salva căsnicia. Poate că mama așteaptă de la copilul ei iubirea pe care nu a primit-o de la mama sa. Poate ea vede inconștient copilul ca o sursă a împlinirii și a satisfacției ei.

Dacă copilul nu este văzut ca o ființă unică cu nevoi și dorințe, el este forțat la splitare. Aceasta este trauma de identitate, o traumă extrem de timpurie. Copilul este neputincios și dependent de mama. În pântece, el nu poate fi separat de ea. Dacă ea moare, el moare. El nu poate face nimic pentru sine. Neputința este starea primară a traumatizării, iar în pântece copilul este neajutorat și dependent în întregime de această relație pentru viața și supraviețuirea sa.

Identificarea – strategie de supraviețuire

Dacă mama nu acceptă sau nu respectă dorințele copilului, el este forțat să renunțe la ele, să se rupă de identitatea sa sănătoasă, să renunțe la fragilele și nou-dezvoltate semințe de autonomie. Singura lui opțiune este să se identifice cu nevoile și dorințele mamei, să se identifice cu ea.

Toate acestea au loc înainte ca el să-și dezvolte neo-cortexul, acea parte a creierului care se dezvoltă în anii următori ca abilitate de a raționa și de a înțelege. În perioada intrauterină, singurele componente ale creierului activ sunt creierul reptilian și creierul limbic, non-verbal. Aceasta înseamnă că el nu are acces la experiență conștientă și informația se pierde în mintea inconștientă.

Copilul crește în mod constant identificat cu dorințele și nevoile mamei sale. Apoi se identifică cu ale tatălui său. Pe măsură ce crește, se identifică cu ale profesorilor săi, cu ale prietenilor și așa mai departe. Pe termen lung, el nu mai știe ce vrea cu adevărat pentru că dorințele i-au fost refuzate, diminuate, ignorate și dovedite a fi lipsite de importanță. Copilul se obișnuiește să nu fie întrebat niciodată. Tot ceea ce știe este că ar trebui să pună nevoile celorlalți înaintea lui, să aibă grijă de ceilalți, în detrimentul îngrijirii de sine. Să sufere în timp ce îi asistă pe alții. A face altfel este considerat a fi egoist și nevrednic.

Copil nedorit și respins emoțional de către mamă

Respingerea emoțională a copilului de către mamă creează o dinamică internă de respingere. Copilul ajuns adult se respinge pe sine. Nu are încredere în sine, imaginea de sine ajunge să fie afectată sever. Cum mă ”vede” mama, ajung să mă văd și eu.

Cine sunt? Cat valorez? Sunt răspunsuri care depind de modul în care m-am simțit iubit/ă și primit/ă de timpuriu, ăncepând cu relația primară.

Motive de respingere

Există multe motive pentru care o mamă ar putea să nu-și dorească copilul:

  • mama nu vrea să rămână gravidă și să aibă un copil;
  • sarcina a fost o greșeală;
  • concepția a fost violentă sau prin viol;
  • concepția era coercitivă, neplăcută, plictisitoare, neemoțională;
  • concepția a fost văzută ca o datorie;
  • mama îl urăște pe tatăl copilului;
  • sarcina este neplăcută și mamei îi este rău, este adesea bolnavă;
  • mama este ambivalentă în a vrea sau nu un copil;
  • mama este speriată de sarcină și de naștere;
  • mamei i s-au spus multe lucruri înfricoșătoare despre a avea copii;
  • datorită traumelor proprii din copilărie, mama este încă un copil din punct de vedere psihologic și își vede copilul ca pe un rival la satisfacerea nevoilor ei;
  • mama îl percepe pe copil ca pe o provocare, o pierdere a resurselor și oportunităților ei;
  • mama poate suferi de propria traumă de identitate, de a nu fi dorită, poate chiar urâtă de mama ei;
  • ea poate să-și vadă copilul în mod inconștient ca pe cineva mai slab decât ea, așa că se poate răzbuna pentru propria victimizare;
  • dacă mama a fost abuzată când era copil, ea ar putea vedea copilul ei nenăscut ca potențial abuzator.

Consecințe

O mamă poate să își urască copilul nenăscut, poate dori ca el să moară sau poate considera sarcina ca o greșeală, poate să-și petreacă timpul gândindu-se la abandonarea copilului sau încercând să facă un avort. Desigur, dacă avortul are succes, asta este, dar de multe ori încercările de avort nu au succes și acest lucru are implicații masive pentru relația viitoare dintre mamă și copil, chiar dacă copilul nu poate avea o amintire conștientă a rupturii sale psihice (trauma timpurie). Problema nerostită stă în spațiul dintre mamă și copil, împreună cu orice sentimente, cum ar fi vina sau resentimentul pe care mama îl poate avea față de copil.

Toate aceste atitudini conștiente și inconștiente ale mamei față de copilul ei influențează relația dintre mamă și copilul pe care ea îl poartă în pântecele ei. Cei doi nu pot avea o relație. Copilul din uter este într-o mare măsură o parte fizică și emoțională a mamei, mama „hrănește” copilul fizic și emoțional. Copilul nu poate respinge ceea ce îl hrănește sau orice parte a mamei. Chiar dacă mama respinge emoțional copilul, copilul nu poate respinge mama. Viața și existența lui depind de ea. Are nevoie de ea pentru a supraviețui. Un copil nedorit își iubește mama și se confruntă cu lipsa iubirii mamei sale.

Rezultatul este că mama nu dorește copilul, iar experiența mai mult sau mai puțin conștientă a copilului de a nu fi dorit domină subtil și definește relația lor și relațiile ulterioare ale copilului. Cu alte cuvinte, mama devine un agresor periculos pentru copilul ei. Copilul își poate trăi viața ca victimă, ca singura formă de relație pe care o cunoaște.

Dinamica Agresor-Victimă

Mama și copilul dezvoltă mai degrabă o relație Agresor-Victimă decât o relație sănătoasă, în care mama se simte victima copilului ei nedorit, iar prin respingerea și sentimentele ei confuze față de copil, ea devine agresorul copilului. Copilul neajutorat este o victimă, în întregime dependent de mama agresoare.

Când mama nu vrea copilul, nu vrea ca el să existe, atunci singura lui opțiune este alinierea cu dorința mamei lui ca el să nu existe; dorința lui de a trăi este anulată, moderată și definită de dorința mamei că el nu ar trebui să trăiască. Trauma timpurie nerecunoscută și nevindecată îl va menține pe copil respins în repetate gânduri și tendințe suicidare.

Auto-respingere, auto-agresare

Identificarea copilului cu dorința mamei sale ca strategie de supraviețuire înseamnă că el se identifică cu ura și respingerea mamei față de el. Copilul internalizează mama agresoare și devine un agresor pentru el însuși, ignorându-și nevoile și dorințele și subjugându-și voința în acord cu cea a mamei, internalizată.

În același timp, copilul se simte permanent neajutorat și vulnerabil și poate folosi această neajutorare și vulnerabilitate ca strategie de supraviețuire pentru a-și gestiona viața. Rezultatul este o non-viață, o viață de subminare și eșec persistent, iar toate relațiile sunt susceptibile de a repeta dinamica victimă-agresor din copilărie.

Conflictul intern dintre aspirațiile Sinelui Sănătos, care este întotdeauna potențial disponibil după o traumă psihică, și strategiile Sinelui Supraviețuitor, care în acest caz este sinele agresor internalizat, domină viața persoanei. Nu poate exista viață de sine autentică; nu poate exista decât o repetiție nesfârșită a dinamicii relaționale premature.

Din această traumă originară se pot dezvolta, printre altele, bolile autoimune sau poate fi prezentă permanent ideea suicidară.

Identificare vs. relație

Identificarea este strategia primară de supraviețuire în trauma de identitate. Copilul respins este forțat să se identifice cu nevoile și dorințele mamei și crește cunoscându-se numai prin identificarea cu nevoile și dorințele altora, prin reflectarea modului în care alții îl percep.

Este important să ne dăm seama că aceasta nu este o relație. Identificarea este complet diferită de a fi în relație reală cu o altă persoană. Relația reală presupune un sine puternic sănătos, iar un sine puternic sănătos este cel care deține propria „voință” și propria identitate.

Psihoterapie trauma de identitate

Un pas definitoriu în procesul de psihoterapie traumă de identitate și vindecarea unei astfel de relații devastatoare cu propriul sine este să cunoști, să vezi, să recunoști, să fii capabil să spui: „Da, sunt un agresor pentru mine și, da, în relația cu mama am fost în pericol.”

Noi avem nevoie să ne luăm în serios trauma de identitate. Este dificil pentru că este o traumă timpurie, pentru care nici nu avem amintiri conștiente. Aveam nevoie de mama noastră și a ne permite să o vedem ca agresor, să știm că am fost în pericol în vreun fel în relație cu ea, este într-adevăr dureros. Pentru a face o astfel de călătorie de vindecare, e de luat în serios faptul că este o problemă profund dureroasă, care poate stimula sentimente de vinovăție, de neloialitate și de trădare a mamei, dar, desigur, trădarea a fost a ei.

Procesul de psihoterapie recuperare identitate necesită timp. Pentru a ajunge la trauma timpurie în procesul de psihoterapie trauma de identitate sunt necesari mulți pași, multe „intenții”, multe explorări, dar fiecare pas, fiecare intenție alimentează următorul pas și următoarea intenție. Fiecare pas ne eliberează de această traumă timpurie omniprezentă. Fiecare pas mărește gradul de conștientizare, fiecare pas întărește sinele nostru sănătos și ne permite să ne confruntăm cu realitatea acestei traume, să aflăm cine suntem cu adevărat și să găsim un nou fel de relație cu noi înșine, cinstit și real, eliberat de nevoia de a ne identifica cu alții pentru a ne cunoaște pe noi înșine.

În procesul de psihoterapie trauma identitate folosesc modele teoretice si practice specifice psihoterapiei traumei, Metoda Intenției și NARM.

Ai întrebări sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Traducere si adaptare dupa „Trauma of identity and the unwanted child”, un eseu de  Vivian Broughton. Sursa: http://www.vivianbroughton.com/?p=2789

Citește despre trauma simbioticș (de iubire) aici.

Ilustrație: Daniela Dumitru