Psihoterapie pentru Traumă și Atașament în București și Online
Simți că nu reușești să fii bine cu tine? Te regăsești mereu în relații dureroase?
În această secțiune explorăm modul în care trauma de dezvoltare și legăturile timpurii ne modelează viața adultă.
Prin abordări specializate precum Psihoterapia NARM, Metoda Intenției (IoPT) și Psihoterapie Integrativă, te susțin să treci de la mecanisme de adaptare la o identitate autentică.
Fie că lucrăm în cabinetul din București (Sector 1) sau Online, procesul vizează integrarea rănilor de atașament și redescoperirea siguranței interioare.
Fiecare dintre noi are capacitatea de a-și recupera vocea și vitalitatea. Meriți să construiești relații în care să îți fie bine.
Te simți singur/ă? Un articol despre singuratate: ce este singuratatea, cum te afecteaza, cum scapi de ea.
Multa vreme nu am inteles ce efecte are asupra noastra singuratatea. In familia mea de origine, m-am simtit foarte singura. Parintii m-au lasat singura, am crescut singura, iar singuratatea a fost normalizata. Nimeni nu a recunoscut ca lipsa prezentei fizice si conexiunii psihice a parintilor mi-ar putea face rau. Asa se explica de ce nu am putut face legatura intre singuratate si starea de rau pe care am simtit-o.
Ce este singuratatea?
Pentru multi dintre noi, singuratatea se refera la a fi singur din punct de vedere fizic. Ne gandim ca o persoana singura e o persoana privata de contactul cu alti oameni.
Ne vin in minte:
izolarea fortata in pandemie, a carantinei, a trecerii prin boala infectiei cu Coronavirus
o persoana foarte retrasa,
cineva bolnav, cu o deficienta, poate prea fragil sa iasa din casa,
o persoana pe care nu o mai viziteaza nimeni.
Dar singuratatea mai are un sens, acela de a ma simti singur/a.
A ma simti singur/a e diferit de a fi pur si simplu singur/a. Senzatia de singuratate nu are de-a face cu numarul de oameni cu care vorbim zilnic . Putem sa fim in locuri aglomerate cu oameni in care nu suntem singuri si totusi ne simtim singuri.
Cum ne afecteaza singuratatea?
John Cacioppo, cercetator in neurostiinte, si-a pus intrebarea:
”Ce s-ar intampla daca, in loc sa studiem creierul ca si cum ar fi o insula izolata, am face ceva diferit? Daca am incerca sa il studiem ca si cum ar fi o insula conectata la lumea exterioara, printr-o suta de poduri, pe care lucrurile sunt carate constant in ambele directii?” (Johann Hari, Legaturi pierdute. Cauze reale ale depresiei si solutii surprinzatoare)
Desi a fost privit cu suspiciune de catre mentorii lui, el nu a renuntat sa studieze amanuntit cum ti se schimba creierul si sentimentele atunci cand interactionezi cu restul lumii. A inceput prin a studia ce se intampla in situatia opusa – atunci cand te simti singur si izolat de lumea din jurul tau.
Concluzia cercetarilor lui a fost ca singuratatea duce la cresterea foarte mare a nivelului de cortizol.
Practic, singuratatea acuta este la fel de stresanta ca atunci cand suntem atacati.
Pe masura ce a adunat informatii, el a inteles ca singuratatea pare sa fie letala. Dar el voia sa stie daca singuratatea provoaca depresie si anxietate.
In primii 5 ani de cercetare, John si echipa lui au inteles ca singuratatea precede simptomele depresive. Esti singur, apoi urmeaza disperarea si tristetea profunda, apoi se instaleaza depresia.
Cercetarile la care ma refer aici au fost facute pe grupuri de adulti si varstnici. Unele cercetari s-au facut in laborator. Altele s-au desfasurat prin colectarea de informatii de-a lungul mai multor ani de la un grup determinat de persoane.
In cazul unui copil lasat de timpuriu singur, neglijat, a carui mama, din diferite motive, nu se poate apropia de el, sa simta: frica, furie, disperare, tristete profunda, depresie.
Cum scapam de a ne simti singuri?
Singuratatea traita de timpuriu, pe termen lung, ne determina sa ne inchidem social. Nevoia sanatoasa de singuratate e inlocuita cu izolarea pentru ca nevoile de conexiune, de apropiere, sunt traumatizate. Ne confruntam cu sentimentul de a nu apartine, dar si cu frica de apropiere de alti oameni, cu neincrederea. Suntem mai vulnerabili, ne simtim foarte usor raniti. Ajungem sa ne temem de ceea ce avem mai mare nevoie: conexiune.
Noile situatii de separare sau pierdere, inevitabile pe parcursul vietii, ne gasesc fara aparare si ne adancesc in durere si depresie.
Pentru a nu ne simti singuri avem nevoie de conexiune cu sine si cu alti oameni.
Conexiunea cu alti oameni
Ne sunt benefice activitatile in care ne simtim impreuna cu altii. Pot fi activitati care ne pasioneaza si creeaza context pentru a ne intalni cu oameni care au aceleasi pasiuni.
Cand ne simtim impreuna cu un altul, cu un grup, simtim ca suntem vazuti, auziti, intelesi. Simtim ca impartasim ceva valoros pentru noi, iar de la celalalt capat al relatiei ni se raspunde cu aceeasi importanta.
Conexiunea cu sine
Sentimentul de singuratate poate fi trait ca un dor de acasa, chiar daca suntem acasa. Acasa e mai mult decat locuinta sau familia. A te simti acasa e un sentiment de conexiune profunda cu sine.
Când să cauți sprijin psihoterapeutic pentru singuratate ?
Dacă ești dintre cei norocoși și ai cunoscut conexiunea autentică, mă bucur pentru tine. Dacă trăiești experiența dureroasă a singurătății, pot spune că există speranță să te simți conectat.
Sa scapam de singuratate presupune un proces de psihoterapie de explorare si crestere. Sa crestem capacitatea de conexiune cu sine si cu ceilalti in prezent. Aceasta capacitate a fost perturbata in dezvoltare ca urmare a singuratatii in care am fost lasati.
E un proces delicat de intoarcere catre sine, de apropiere cu grija de partile ranite din noi. E un proces pe care nu il putem face singuri. Avem nevoie de sprijinul unui psihoterapeut si de oameni care ne respecta si cauta, la fel ca si noi, conexiunea autentica.
Dacă simți că e momentul să faci o schimbare, te invit să programezi o ședință la cabinet sau să ne întâlnim online.
Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.
Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.
Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.
O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.
În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.
Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.
Ce înseamnă neglijare emoțională?
Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.
Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.
Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.
Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.
Consecințele neglijării emoționale
Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.
În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.
O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.
Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.
Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.
Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .
În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.
Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.
Cine poate fi „mama bună”?
Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.
Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.
Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.
Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.
Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.
Sistemul de atasament
Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.
Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :
Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.
Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:
un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.
Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.
Atasamentul sigur
Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.
In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:
ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.
Stiluri de atasament nesigur
Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.
Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:
modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
pe butonul oprit (atasamentul evitant),
pe butonul pornit (atasamentul anxios),
pe ambele (atasamentul dezorganizat).
In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.
Atasament evitant
Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.
Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip ”ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.
Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.
Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:
avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
evitam sa ne bazam pe partener;
ne limitam activitatea sexuala;
putem fi detasati emotional cand facem sex;
chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.
Atasament anxios
Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.
Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.
Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip ”infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.
Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:
ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
resimtim mult stres si teama de abandon;
facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.
Atasament dezorganizat
Atasament dezorganizat. Daniela Dumitru
Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.
Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.
Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:
avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
manifestam tendinta de a evita relatiile;
suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
avem dificultati cu intimitatea fizica;
apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.
Concluzii
Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).
Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.
Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica un proces psihoterapeutic si ne permite sa:
internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
cream o relatie securizanta cu noi insine
diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.
Putem sa ne modificam tiparul de atasament. Sa trecem de la modele nesigure la un atasament sigur cu noi insine si cu ceilalti.
Un model de psihoterapie informata pe trauma sustine o astfel de restructurare profunda. Eu folosesc modele dezvoltate pentru lucrul profund precum NARM sau Metoda Intentiei.
Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional,de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: Atasamentul in psihoterapie, de David J. Wallin.
To provide the best experiences, we use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us to process data such as browsing behavior or unique IDs on this site. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Functional
Mereu activ
The technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by the subscriber or user, or for the sole purpose of carrying out the transmission of a communication over an electronic communications network.
Preferences
The technical storage or access is necessary for the legitimate purpose of storing preferences that are not requested by the subscriber or user.
Statistics
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
The technical storage or access is required to create user profiles to send advertising, or to track the user on a website or across several websites for similar marketing purposes.
