Articole despre relații și atașament și cum sunt influențate de trauma psihică. Vrei să lucrezi pe aceste tipare într-un cadru terapeutic sigur? Află mai multe despre modul în care lucrez pe pagina de servicii Psihoterapie Traumă.
Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.
Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.
Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.
O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.
În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.
Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.
Ce înseamnă neglijare emoțională?
Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.
Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.
Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.
Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.
Consecințele neglijării emoționale
Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.
În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.
O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.
Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.
Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.
Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .
În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.
Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.
Cine poate fi „mama bună”?
Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.
Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.
Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.
Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.
Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.
Sistemul de atasament
Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.
Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :
Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.
Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:
un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.
Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.
Atasamentul sigur
Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.
In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:
ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.
Stiluri de atasament nesigur
Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.
Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:
modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
pe butonul oprit (atasamentul evitant),
pe butonul pornit (atasamentul anxios),
pe ambele (atasamentul dezorganizat).
In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.
Atasament evitant
Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.
Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip ”ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.
Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.
Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:
avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
evitam sa ne bazam pe partener;
ne limitam activitatea sexuala;
putem fi detasati emotional cand facem sex;
chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.
Atasament anxios
Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.
Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.
Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip ”infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.
Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:
ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
resimtim mult stres si teama de abandon;
facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.
Atasament dezorganizat
Atasament dezorganizat. Daniela Dumitru
Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.
Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.
Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:
avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
manifestam tendinta de a evita relatiile;
suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
avem dificultati cu intimitatea fizica;
apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.
Concluzii
Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).
Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.
Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica un proces psihoterapeutic si ne permite sa:
internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
cream o relatie securizanta cu noi insine
diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.
Putem sa ne modificam tiparul de atasament. Sa trecem de la modele nesigure la un atasament sigur cu noi insine si cu ceilalti.
Un model de psihoterapie informata pe trauma sustine o astfel de restructurare profunda. Eu folosesc modele dezvoltate pentru lucrul profund precum NARM sau Metoda Intentiei.
Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional,de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: Atasamentul in psihoterapie, de David J. Wallin.
Vinovatia este un sentiment conditionat. Noi, oamenii, invatam sa ne simtim vinovati inca de foarte mici. Invatam de timpuriu despre ”bine” si ”rau” in special de la parintii. Familia, societatea, religia, cultura influenteaza major sentimentul de vinovatie al unei persoane.
Spre deosebire de rusinea cronica atunci cand persoana se percepe pe sine ca find gresita, vinovatia este un sentiment pe care ar trebui sa il simtim dupa ce am facut ceva gresit, ceva rau, fie intentionat, fie accidental.
Sa ne simtim vinovati si sa suferim dupa ce am facut un rau ne conduce spre schimbari bune in noi insine si in relatiile noastre. Ne asumam responsabilitatea pentru raul facut, ne cerem scuze si ne modificam comportamentul din acel moment. In felul acesta durerea se diminueaza si, in timp, vinovatia ca sentiment se diminueaza. Dezvoltam sentimente de compasiune pentru noi, dar si pentru semenii nostri.
Vinovatia coplesitoare
Cand nu mai este posibil sa reparam raul facut, vinovatia poate persista multa vreme. Psihoterapia ajuta persoana sa accepte ceea ce s-a intamplat, sa se priveasca cu indulgenta si sa ia in considerare modul in care ar putea face alegeri diferite in viitor.
Pentru ca ne simtim vinovati de actiunile pe care le-am internalizat ca fiind ”rele” sau ”gresite” e posibil sa apara diferite confuzii in psihicul nostru. O confuzie este atunci cand ne simtim vinovati pentru ceva de care noi credem ca suntem vinovati, fara sa fim responsabili cu adevarat. De exemplu, o fiica adulta care, desi e respinsa, criticata si rusinata de parinti, se simte vinovata cand vrea sa isi ia spatiu si sa se indeparteze de acestia.
Vinovatia neconsumata are un impact negativ asupra relatiilor, a starii psihice, dar si fizice. Fara clarificarea cauzei si a unui proces psihoterapeutic adecvat, vinovatia nu trece de la sine. Suportul unui pshoterapeut specializat in trauma psihica ajuta acest proces.
Multi dintre noi poate ca nici nu permitem vinovatiei sa ajunga in constiinta noastra. Pentru ca ne temem sa simtim vinovatia suntem dispusi sa acceptam orice, doar ca sa scapam de ea. Nu putem refuza, nu putem spune nu. Sunt foarte multe persoane care se simt vinovate si cred ca sunt egoiste daca aleg sa fie in acord cu sine, sa se exprime autentic. Vinovatia e o traire, nu face diferenta daca noi am facut ceva rau sau doar ne-am exprimat sinele autentic. Doar pe masura ce invatam sa acceptam vinovatia, reusim sa judecam singuri daca intr-adevar ne simtim vinovati pentru ca am facut un rau sau pur si simplu ne satisfacem niste nevoi legitime fara sa ranim pe nimeni.
Vinovatia in trauma psihica
Pentru a aduce claritate in ce priveste vinovatia ca urmare a traumatizarii psihice, ne ajuta sa facem diferenta dintre:
conditia de victimaversus atitudini tipice victimei
conditia de agresor versus atitudini tipice agresorului
Conditia de victima
Devenim victima din cauza raului suferit si caruia nu ii putem face fata cu resursele fizice si psihice din acel moment.
Raul poate fi cauzat de:
evenimente naturale precum incendii, tornade, tsunami-uri, cutremure
actiunile unei persoane (parinte, coleg, prieten, altii)
Suferinta si raul produs victimei unei traumatizari psihice sunt cu atat mai mari cu cat aceasta este dependenta de persoana care o raneste, are incredere in ea, o iubeste.
Odata ce s-a produs, faptul ca am devenit victima nu mai poate fi intors. Conditia de victima inseamna ca am trait frica intensa, vulnerabilitatea fara protectie, neputinta. Suntem coplesiti de sentimente de durere, furie, rusine sau dezgust. Putem supravietui numai cand aceste trairi sunt refulate si psihicul se rupe.
Cata vreme raul suferit continua, nu putem gestiona conditia de victima si nu putem integra trauma. De exemplu, pentru a supravietui in conditiile unei dependente fata de agresor, dezvoltam atitudini tipice victimei.
Cand un copil nu are nici o sansa sa se revolte impotriva parintilor lui predispusi la violenta (activa sau pasiva), trebuie sa gaseasca alte moduri de a comunica cu ei, astfel incat acestia sa nu il distruga.
O atitudine tipica victimei presupune sa ne simtim vinovati pentru ce am suferit, pentru ca nu am facut mai mult, mai bine. Suprimam furia sanatoasa si o intoarcem impotriva noastra. Ca victima ne asumam intreaga responsabilitate.
Ne straduim sa justificam comportamentul violent al parintelui:
Eu sunt de vina., Eram un copil rau, Eram un copil rebel si faceam prostii., Mama m-a respins din vina mea, Nu sunt buna de nimic..
In cazul unui abuz sexual: Eu sunt de vina., Eu l-am provocat., Mi-a placut., etc.
Suntem preocupati sa aflam ce il multumeste pe agresor: Cum ar putea fi el/ea mai multumit/a de mine?
Conditia de agresor
Devenim agresor atunci cand, intentionat sau neintentionat, facem rau altcuiva producandu-i o vatamare traumatizanta.
Raul se poate produce:
in plan psihic, prin minciuna, inselaciune, umilire, rusinare, degradare, injosire
in plan material prin furt, jaf
in plan fizic prin violenta fizica, lovitura cauzatoare de moarte, crima
prin necomiterea unei fapte precum asigurarea hranei, a ajutorului, a ingrijirii, a contactului fizic si emotional, a protectiei in fata violentei, inclusiv sexuale
Atitudinile tipice agresorului sunt consecinte ale traumei cand conditia de agresor nu poate fi resimtita din cauza rusinii. Agresorul dezvolta o mare abilitate de a refuza sa isi asume responsabilitatea si vina. Adesea un agresor rastoarna raportul dintre el si victima sa. Astfel, el se infatiseaza pe sine ca victima.
Vinovatia pentru raul facut o transfera si o impune victimei sale.
De exemplu atunci cand parintii il fac pe copil sa se simta vinovat: Tu m-ai provocat pana mi-am pierdut rabdarea!, Tu m-ai sedus!, Esti rea/rau, semeni cu bunica-ta!, Esti nebuna si rea pentru ca nu mai vorbesti cu mine!, Eu am facut tot ce trebuia., Eu nu sunt vinovata., Eu nu am nicio vina!
Daca simti ca e momentul sa faci o schimbare, programeza o sedinta chiar acum. Datele mele de contact, informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.
Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.
Ruppert, F. (2021). Cine sunt eu intr-o societate traumatizata?Cum ne determina viata dinamicile relatiei agresor-victima si cum ne eliberam de acestea. Bucuresti: Editura Trei.
Ilustratie: Daniela Dumitru
Manage Consent
To provide the best experiences, we use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us to process data such as browsing behavior or unique IDs on this site. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Functional
Mereu activ
The technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by the subscriber or user, or for the sole purpose of carrying out the transmission of a communication over an electronic communications network.
Preferences
The technical storage or access is necessary for the legitimate purpose of storing preferences that are not requested by the subscriber or user.
Statistics
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
The technical storage or access is required to create user profiles to send advertising, or to track the user on a website or across several websites for similar marketing purposes.
