Arhive etichetă: voce-personala

Vocea personală este expresia autenticității noastre și capacitatea de a ne comunica nevoile, valorile și adevărul interior cu claritate și respect. Aceasta este adesea redusă la tăcere de diferite mecanisme de supraviețuire și de adaptare în relațiile noastre. Recuperarea vocii personale este un act de maturitate emoțională. Aici explorăm cum putem trece de la autoanulare la o prezență asertivă în propria viață

Relațiile profesionale – cum te ajută granițele și vocea personală

Mulți oameni se confruntă cu dificultatea de a spune NU la locul de muncă, din teama de a nu fi respinși sau criticați. Dacă simți că îți este imposibil să fi autentic(ă), să pui limite în relațiile profesionale fără să te simți vinovat(ă), este important să știi că acest blocaj e un ecou al istoriei tale relaționale.

În acest articol, explorăm cum granițele psihice și recuperarea vocii personale te pot ajuta să navighezi prin medii profesionale disfuncționale. Vei descoperi cum să treci de la autoanulare și neputință la o comunicare asertivă, protejându-ți stima de sine și integritatea în fața epuizării.

La locul de muncă nu aducem doar competențe și obiective. Ne aducem și istoria relațională – felul în care am învățat să ne raportăm la ceilalți, nevoile noastre de apartenență, de validare și siguranță.

De aceea, relațiile profesionale sunt influențate de emoții profunde, chiar dacă nu apar la suprafață. În spatele unei colaborări tensionate pot exista:

  • dorința de a fi văzuți și apreciați
  • frica de a fi ridiculizați, respinși sau abandonați
  • credințe precum „nu sunt suficient” sau „nu merit locul ocupat”, „să nu deranjez” sau „trebuie să demonstrez că merit locul pe care îl ocup” care au legatura cu stima de sine.

Fundalul emoțional intern poate crea dinamici cu atât mai intense cu cât mediul profesional e mai disfuncțional.

Este mediul profesional unul sănătos sau disfuncțional?

Un prim pas important este să ne întrebăm: „Este mediul profesional în care lucrez unul echilibrat sau disfuncțional?”

Semne că te afli într-un mediu profesional disfuncțional:

  • lipsa de transparență în luarea deciziilor
  • tratamente inegale între colegi, în contexte similare
  • mesaje ambigue, transmise pe un ton politicos, dar cu conținut dezechilibrat
  • valorile promovate nu se regăsesc în comportamentele reale
  • hărțuirea demnității ori integrității fizice sau psihice.

Dacă ai senzația că „ceva nu e în regulă, dar nu pot spune exact ce”, e posibil să te afli într-un mediu profesional toxic sau haotic.

Relațiile profesionale reactivează experiențe vechi

Felul în care reacționăm în contextul profesional are legătură cu felul în care ne-am adaptat de timpuriu să fim în relație.

Două aspecte sunt esențiale: granițele și vocea personală.

Granitele

Pe de o parte sunt granițele noastre, adică propriile nevoi și valori. Apoi, sunt granițele celuilalt cu care interacționăm, nevoile și valorile lui. O relație profesională funcțională presupune reciprocitate și respect.

Granițele sănătoase în relațiile profesionale înseamnă să știi:

  • ce este acceptabil pentru tine și ce nu
  • care îți sunt nevoile și valorile
  • să spui „nu” când devine prea mult sau copleșitor
  • să pui „stop” când ceva te rănește sau te nedreptățește
  • să respecți limitele colegilor sau superiorilor, chiar dacă nu se aliniază cu valorile tale.

Vocea personală: cum ne exprimăm în relațiile profesionale

Vocea personală este despre cum comunicăm ce avem nevoie, ce simțim și ce nu tolerăm. Clar și ferm. Asertiv.

A fi asertiv nu înseamnă să creezi conflicte, ci să îți exprimi adevărul cu respect față de tine și față de celălalt. Asertivitatea este un semn de maturitate și integritate.

A avea o voce asertivă înseamnă:

  • să comunici clar și ferm, fără agresivitate
  • să exprimi limite și nevoi într-un mod respectuos
  • să refuzi sarcini care îți încalcă drepturile
  • să ceri clarificări când lucrurile nu sunt suficient de clare sau transparente.

Adeseori, modul în care ne adaptăm în relațiile noastre semnificative, timpurii, cu figurile parentale, se manifestă prin capacități diminuate:

  • de exprimare asertivă
  • de identificare a nevoilor și valorilor
  • de a rămâne conectați la propriile nevoi și valori.

Din acest motiv, aceste adaptări devin piedici în viața noastră profesională, duc la conflicte și tensiuni. Iar în situația în care și mediul este unul toxic se poate ajunge la copleșire.

Emoții frecvente în relațiile profesionale tensionate

Atunci când relațiile profesionale devin tensionate, pot apărea emoții intense. Este normal. Iată câteva dintre cele mai frecvente:

Furia

Este o reacție firească atunci când o limită este încălcată.

Capacitatea de a te conecta cu furia te ajută să te vezi și să te afirmi. Te repune în contact cu granițele sănătoase și cu un răspuns care îți protejează demnitatea, fără a escalada conflictul. Desigur, e important să poți gestiona corespunzător furia, altfel există riscul să escaladezi conflictul și să perpetuezi ciclul disfuncțional.

Problema nu este furia, ci o capacitate diminuată de a te exprima sănătos.

Cu cât ai mai mare claritate în ce privește granițele tale și ți-ai dezvoltat capacitatea de a comunica asertiv, cu atât e mai natural:

  • să pui limite fără a te simți vinovat(ă)
  • să ceri recunoaștere fără teamă și fără să simți că ceri prea mult
  • să pleci din contexte în care nu te regăsești ori nu te poți exprima autentic.

Dacă observi că ai dificultăți cu furia, fie că nu o poți identifica, fie că te copleșește și simți că nu o poți gestiona, posibil să te confrunți cu răni emoționale mai vechi.

Tristețea și îndoiala de sine

„Poate exagerez eu, pare totul spus cu bunăvoință” sau „Cum să reacționez fără să par agresiv(ă), dacă celălalt pare atât de amabil?”. Sau întrebări precum „Am greșit eu?” sau „De ce atrag astfel de oameni?” pot apărea frecvent.

Sunt întrebări care, puse astfel, aduc implicit vina spre tine.

Dar tonul nu înlocuiește lipsa de etică. Doar pentru că cineva vorbește pe un ton politicos nu implică automat că mesajul e unul corect sau respectuos în conținut.

În realitate, este despre oamenii care au astfel de comportamente și le manifestă, nu despre tine sau valoarea ta.

Sau poate să apară gândul: „Sunt tratată astfel pentru că ceilalți nu mă plac” sau „Nu știu să mă fac plăcută”. Și dacă sunt adevărate aceste gânduri, etica și tratarea corectă nu ar trebui să fie condiționate de simpatie sau de abilitățile de a ne face plăcuți.

Toate aceste reacții sunt moduri de autoanulare de sine și blocare a furiei sănătoase

Neputinta

Când simți că nu ai opțiuni, că nu ai voie să te exprimi sau că vocea ta e ignorată, apare neputința. Aceasta poate reflecta răni mai vechi, internalizate în contexte în care nu ai fost ascultat(ă). Este foarte posibil să fi internalizat ideea că nu ai dreptul să te exprimi sau să ceri un tratament corect.

De ce uneori vocea ta deranjează?

În mediile profesionale în care se evită conflictele și nevoile sunt ignorate, reprimate, o voce clară poate părea deranjantă.

Persoanele asertive sunt uneori etichetate ca fiind:

  • „prea sensibile”
  • „prea directe”
  • „nepotrivite pentru cultura organizațională”.

Dar realitatea este că nu tu ești problema. Problema este lipsa unei culturi a comunicării sănătoase.

În mediile în care etica, claritatea și transparența sunt realmente importante, asertivitatea este naturală, integrată și chiar apreciată. Granițele sănătoase nu mai sunt o luptă, ci o normalitate. Nu trebuie să te aperi pentru a cere ce e firesc: un cadru echitabil, răspunsuri clare, un tratament egal.

Așadar, dacă te simți izolat(ă) sau vinovat(ă) pentru că îți exprimi punctul de vedere, întreabă-te: „Este această reacție despre mine sau despre cultura organizațională în care mă aflu?”

Cum te poate ajuta psihoterapia in relațiile profesionale ?

Într-un proces psihoterapeutic informat pe traumă putem explora împreună:

  • ce emoții ți se activează în relațiile profesionale
  • ce valori personale îți sunt încălcate sau ce valori îți anulezi chiar tu
  • cum reacționează ceilalți la vocea ta
  • dacă mediul profesional susține sau blochează dezvoltarea ta
  • cum poți cultiva o voce clară, asertivă și respectuoasă pentru a gestiona mai sănătos relațiile profesionale
  • cum te poți reconecta la propriile nevoi și valori.

A avea reacții sănătoase nu înseamnă că ești dificil(ă). Înseamnă că îți pasă – și e un semn de maturitate, nu un defect. Meriți să fii într-un spațiu profesional în care ești valorizat(ă), nu penalizat(ă). Ai dreptul să te protejezi, să îți păstrezi demnitatea și să cauți medii și relații profesionale în care autenticitatea, respectul și etica chiar contează.

Eu am două specializări pe traumă, respectiv: NARM (NeuroAffective Relational Model) și Metoda Intenției.

In concluzie

Este tulburător să descoperim că mediul în care ai investit încredere – care ar fi trebuit să îți ofere siguranță, sens și creștere – a devenit exact opusul. Un loc confuz, lipsit de etică sau chiar toxic. Avem nevoie să ne păstrăm integritatea chiar și în medii provocatoare.

Meriți să lucrezi într-un spațiu în care:

  • granițele tale sunt respectate
  • vocea ta nu este penalizată
  • valorile nu sunt doar afișate pe pereți, ci trăite în fiecare zi.

Dacă te regăsești în cele de mai sus, acordă-ți un spațiu de reflecție și sprijin. Dacă ai nevoie de sprijin psihoterapeutic te pot însoți în procesul tău.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: desen original realizat de mine, „Vocea care nu se aude”.

Perfecționism. Când a fi perfect devine calea de a fi iubit

Un articol despre perfecționism ca mecanism de supraviețuire

Ce înseamnă perfecționism?

Perfecționism nu înseamnă doar standarde înalte sau dorința de a face lucrurile bine. Perfecționismul e o cale de a supraviețui emoțional. Dorința de perfecțiune vine cu un efort foarte mare. Vine dintr-o teamă de respingere. E o rană veche, o parte care a învățat că „dacă sunt perfect, poate voi fi acceptat”.

Perfecționismul nu este o căutare a excelenței, ci un mecanism defensiv bazat pe frica de respingere. Apare atunci când copilul învață că este iubit pentru ceea ce face, nu pentru ceea ce este.

În spatele efortului de perfecțiune sunt nevoi relaționale profunde: să fiu acceptat, iubit, văzut. Împlinirea acestor nevoi e legată, de timpuriu, de: a nu greși, a fi exemplar, a nu deranja.

Perfecționismul devine o armură. Una care protejează o parte rănită din noi, care a trăit respingerea, lipsa afecțiunii necondiționate.

Vocea copilului conștiincios

Această parte apare devreme în viața noastră. Este copilul care observă că e remarcat când nu greșește, că e „bun” atunci când e ascultător. Așa devine: „dacă fac totul bine, voi fi iubit”. E copilul care e lăudat când ia note mari. E copilul premiant, silitor, docil, care a învățat că iubirea vine condiționat.

Copilul conștiincios devine adultul care muncește foarte mult, care nu spune „nu”, care se judecă dur pentru orice ezitare sau greșeală. Este acea parte care preia controlul când simte nesiguranța: face planuri, se conformează, se străduiește din toate puterile.

Această parte preia conducerea: lucrează neobosit, evită greșelile, așteaptă laude. Dar, atunci când acest efort vine din perfecționism, este o mască peste rana de a fi respins, neiubit, umilit, singur:

  • „Dacă nu sunt perfect, poate nu voi fi iubit.”
  • „Dacă greșesc, poate nu mai exist pentru celălalt.”

Uneori, această parte poate deveni atât de dominantă încât nici nu mai realizăm că există în noi și o altă voce. O voce care se simte singură și care suferă.

Ce rămâne nevăzut – nevoia profundă de sprijin și iubire necondiționată

Sub control și efort, sub dorința de a fi cel mai bun, rămâne nevăzută nevoia sănătoasă de atașament: de a fi înțeles, de a fi susținut și de a fi iubit fără condiții.

De fapt, sub masca perfecționismului stă o parte, adesea uitată – partea rănită, traumatizată:

Un copil interior singur, trist, care simte că nu a fost iubit pentru cine este, ci doar pentru ce face bine. Un copil rușinat care se simte inadecvat cu cine este el, inadecvat cu felul în care arată. Un copil împovărat de efortul de a se ține singur, în lipsa căldurii afective de care are nevoie.

Nevoia de atașament sănătos, de iubire necondiționată rămâne reprimată, ascunsă. Ea se poate face cunoscută prin simptome: epuizare, insomnie, anxietate, dureri fără cauze medicale. Alteori, apare sub formă de nemulțumire cronică: „niciodată nu e suficient de bine, oricât aș face”. Sau dependențe relaționale.

Această parte rănită are nevoie de spațiu, de timp, de acceptare. De prezența unui adult interior care să o îngrijească și să o protejeze. O mamă bună internalizată. Această parte nu are nevoie de reguli, nu are nevoie să fie împinsă, presată. Are nevoie de căldură afectivă. De permisiunea de a fi imperfectă. Are nevoie de sprijin autentic.

În psihic apare o dinamică internă între un critic intern vigilent și o parte foarte rănită care se resimte ca presiune, încordre, vigilență, efort,

Dacă simți că această presiune vine dintr-o voce care nu tace niciodată, poți citi mai multe despre perspectivele asupra criticului interior în articolele mele.

Vindecarea nu vine din perfecționism

Vindecarea nu vine din a deveni „mai bun”, mai performant, mai corect.

Vindecarea apare atunci când ne oprim și ne întrebăm: „Eu ce simt acum? Ce am nevoie cu adevărat?”. Este o formă de conștientizare, de reflectare și mentalizare. Ne oprim din a trăi pentru a primi aplauze și suntem mai aproape de cine suntem cu adevărat. Acolo apare un altfel de validare. Una tăcută. Una din interior. Și viața e mai ușor de trăit în acest fel.

Pentru acest proces e nevoie să ne apropiem de noi, prin introspecție, psihoterapie, meditație sau artă.

Din această apropiere de sine se naște o validare care nu depinde de exterior, ci care izvorăște din autenticitate.

Această formă de exprimare – vulnerabilă, necosmetizată, reală – e ceea ce ne face cu adevărat vii. Și, paradoxal, de cele mai multe ori, e tocmai ceea ce ajunge să atingă cel mai profund și pe ceilalți.

Întoarcerea către sine

Ca psihoterapeut, m-am întâlnit de multe ori cu perfecționismul, împreună cu oboseala cronică, cu anxietatea de performanță, cu teama de a nu greși. În spatele perfecționismului stă o poveste. O poveste cu un copil care a încercat din greu să fie iubit. Care s-a străduit să fie „cum trebuie”.

Renunțăm la perfecționism cu blândețe, nu cu forța. Nu este un inamic, ci e o strategie de supraviețuire.

Perfecționismul e o platoșă. Și doar când ne simțim suficient de în siguranță, putem să o lăsăm jos. Să ne simțim iubiți și în imperfecțiunea noastră.

A renunța la perfecționism nu înseamnă a renunța la calitate sau rigoare. Ci a renunța la ideea că doar prin perfecțiune merităm să fim iubiți.

Când perfecțiunea ascunde o rană

Perfecționismul e o încercare dureroasă de a obține iubire, siguranță sau aprobare. Poate că ți-ai spus de multe ori: „Dacă aș face totul bine, atunci…”. Dar „atunci” nu vine niciodată. Pentru că nu e despre cât de bine faci, ci despre ce ai avut nevoie și n-ai primit. E o traumă de iubire.

Dacă simți că această tensiune interioară îți afectează viața, relațiile sau bucuria de a fi tu însuți/însăți, psihoterapia poate fi un spațiu în care să îți asculți vocea autentică, dincolo de efort și conformare.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de a fi tu și să găsești un mod de a fi mai blând(ă) cu tine. În cabinetul meu folosesc abordări moderne de psihoterapie, precum NARM (Neuro Affective Relational Model) și Metoda Intenției.

Contacteaza psihoterapeut

Sursa foto: Ilustrație Daniela Dumitru

Este o schiță rapidă făcută de mine pe o hârtie ieftină, fără pretenții. Nu e o schiță perfectă, dar este ceva adevărat în ea. E un mesaj profund, despre a ne simți bine cu noi cu „defecte”, de a ne arăta și a ne simți în siguranță lăsându-ne vulnerabili și, în același timp, simțindu-ne puternici. Am desenat într-un moment de sinceritate, dar și de blândețe față de mine însămi.

Gandirea alb-negru: ce este, cauze si cum o transformam

Un articol despre gandirea alb-negru, numită și dihotomică. Ce este gandirea alb-negru? De unde vine această tendință și, mai important, cum poate fi înlocuită cu o gândire mai matură și flexibilă? Timp de citire: 7 min.

Trauma poate avea un impact profund asupra modului în care percepem lumea, asupra gândirii noastre și asupra felului în care ne raportăm la capacitatea de a avea control asupra propriei vieți. Printre efectele cele mai frecvente se numără rigiditatea cognitivă și tendința de a vedea realitatea în termeni de alb și negru.

Ce este gandirea alb-negru?

Gandirea alb-negru este un mod de procesare a realității în termeni extremi, în care nu există loc pentru nuanțe. Acest stil de gândire este frecvent întâlnit în copilărie, deoarece copiii încă nu au capacitatea de a înțelege complexitatea situațiilor. Pe măsură ce creștem, ar trebui să dobândim o perspectivă mai echilibrată.

Observă dacă păstrezi acest mod de a gândi. Pot fi convingeri de tipul:

  • „Dacă nu reușesc perfect, am eșuat complet.” – și încerci să faci eforturi ca să iasă totul perfect.
  • „Dacă cineva mă dezamăgește, înseamnă că e un om rău.” – există dificultatea de a reconcilia aspectele bune și mai puțin bune ale cuiva într-o înțelegere coerentă și constantă a acelei persoane. Persoana cealaltă este fie bună, fie rea, nu poți găsi ceva intermediar.
  • „Dacă am un simptom ciudat, sigur e ceva grav.” / „Dacă mă relaxez, voi fi nepregătit pentru probleme.” – starea internă este de continuă hipervigilență.
  • „Dacă nu sunt bine, voi fi anxios, trebuie să fiu bine.” – încerci să blochezi, să reprimi orice emoție pe care o consideri negativă.

Mulți oameni care au crescut în medii toxice au tendința de a vedea lucrurile în extreme: bine sau rău, corect sau greșit, sigur sau periculos. Această gândire dihotomică poate părea utilă la prima vedere pentru că oferă o senzație de claritate și control.

Aceste mecanisme pot fi strategii de supraviețuire eficiente în medii toxice. Pe termen lung însă, ele pot deveni obstacole în procesul de schimbare și asumare a controlului asupra propriei vieți. Induc stres și anxietate, afectând felul în care relaționăm cu noi înșine și cu ceilalți. Limitează capacitatea de adaptare, cresc stresul și pot duce la reacții impulsive sau rigiditate mentală.

Cauzele gandirii alb-negru

Printre cauzele acestui tip de gandire se numara:

  • traumele din copilărie și creșterea în familii și medii toxice pot duce la mecanisme de adaptare rigide;
  • experiențele negative și trăirea unor evenimente marcante fără suport emoțional adecvat pot amplifica tendința de a vedea lumea în extreme;
  • percepția controlului – asocierea siguranței cu un control absolut, iar incertitudinea devine greu de tolerat.

În viața de zi cu zi, cu toții ne confruntăm adesea cu situații care nu au soluții clare. Persoanele care gândesc dihotomic au dificultăți în a tolera contradicțiile, ambiguitatea, situațiile incerte.

Această gândire este o strategie de a menține lumea într-un fel foarte rigid pentru a face față incertitudinii. Creșterea în familii și medii toxice care au preluat controlul duce la formarea unor mecanisme de adaptare specifice.

De exemplu:

Nu mai poți simți că ai control asupra vieții și speri ca ceva din exterior să îți redea controlul. E posibil să fi învățat că „a avea control” înseamnă să fii mereu în gardă, în stres. Practic, poți simți că ai sentimentul de control fie:

  • punând presiune pe tine, forțându-te să faci lucruri care îți fac rău, respingându-îi sinele și nevoile proprii;
  • punând presiune pe lumea exterioară, având așteptări nerealiste de la ceilalți și având iluzia că poți controla lumea externă și evenimentele;
  • păstrând idei rigide și făcând eforturi să potrivești lumea internă și externă în aceste idei.

Se poate manifesta astfel:

  • convingerea că „dacă nu pot controla totul, atunci nu am deloc control”;
  • căutarea unor soluții externe (ex. un partener, un job ideal) pentru a recăpăta sentimentul de stabilitate.
  • evitarea schimbării sau luării de decizii din cauza fricii de eșec, percepută ca un capăt de drum.

Această perspectivă poate duce la blocaje emoționale și la o rezistență crescută față de asumarea răspunderii pentru propriile alegeri și acțiuni.

Cum putem transforma gandirea alb-negru

Atunci când o persoană nu își poate conține emoțiile de frică, pierdere sau furie, creierul caută să rezolve realitatea prin idei simpliste, absolute, pentru a reduce anxietatea.

Aceste strategii adaptative au fost esențiale pentru a supraviețui într-un mediu foarte dificil. Traiul pe perioade lungi în familii și medii toxice presupune adaptarea la acest mediu, cu scopul minimizării riscurilor, chiar și cu prețul propriei libertăți interioare. Chiar dacă aceste strategii fac rău în prezent, ele oferă senzația de siguranță.

Din păcate, o astfel de rigiditate cognitivă ne poate duce la izolare și singurătate.

Gândirea matură înseamnă acceptarea mai multor perspective și capacitatea de a putea conține emoțiile dificile.

Este nevoie să privim schimbarea ca pe un proces de durată. Renunțarea la aceste strategii poate părea ca o expunere la un pericol necunoscut, chiar dacă acel pericol nu mai există. Este utilă o abordare treptată, cu pași mici, cu testarea unor opțiuni noi. E o muncă de durată, dar este necesară pentru a evita copleșirea psihicului.

Iată câteva modalități prin care acest proces poate avea loc:

Constientizarea gandirii dihotomice

Primul pas este să poți observa și recunoaște această tendință. De fiecare dată când ai un gând extrem („Nu voi reuși niciodată.”, „Am eșuat.”, „Totul este pierdut.”), întreabă-te:

  • Există dovezi că acest lucru este 100% adevărat?
  • Există o variantă intermediară între cele două extreme?
  • Cum ar vedea un observator neutru această situație?

Exersarea gândirii nuanțate

Putem înlocui afirmațiile rigide cu unele mai nuanțate. De exemplu:

  • În loc de „Dacă nu sunt perfect, sunt un eșec.”, poți încerca: „Este normal să fac greșeli, asta nu mă definește ca persoană.”
  • În loc de „Dacă mă simt anxios, înseamnă că sunt slab.”, încearcă: „Pot să descopăr cum să gestionez anxietatea și cum să fac față situațiilor. Mulți oameni se confruntă cu anxietate.”

Creșterea toleranței la incertitudine

Viața este plină de necunoscute, iar încercarea de a avea mereu certitudini crește anxietatea și frustrarea. Multe persoane care gândesc alb-negru se tem de ceea ce nu pot controla. Pentru a exersa toleranța la incertitudine merită să iei în considerare că:

  • nu toate întrebările au un răspuns clar: „da” sau „nu”;
  • ar putea exista momente din trecutul tău când ai făcut față incertitudinii și ai supraviețuit;
  • e utilă explorarea cu pași mici a unor perspective noi, fără renunțarea la perspectiva actuală.

Dezvoltarea reglării emoționale

Gândirea alb-negru este adesea o reacție la emoțiile puternice. Pentru a putea trece de la o gândire rigidă la una flexibilă, este necesar să creștem capacitatea de a tolera emoțiile intense și incertitudinea. Cu cât crește capacitatea de a tolera emoțiile fără a le interpreta ca pericole, gândirea se nuanțează tot mai mult.

Modalități de a îmbunătăți reglarea emoțională includ:

  • respirația controlată pentru a calma sistemul nervos;
  • conectarea cu propriile emoții fără a le suprima sau exagera;

Acceptarea faptului că incertitudinea nu este un pericol

Dacă ai crescut trebuind să fii mereu pregătit pentru ce e mai rău, e posibil să îți menții anxietatea ca un scut protector. Dar stresul constant nu previne problemele, ci doar te face să trăiești ca și cum ai fi mereu în pericol.

O convingere mai realistă ar fi:

„Nu pot controla totul. Pot încerca să-mi cresc capacitatea de a avea încredere că voi putea gestiona lucrurile la momentul potrivit.”

Concluzie

Trecerea de la gândirea alb-negru la o perspectivă matură nu se întâmplă peste noapte, dar este posibilă prin conștientizare și practică. Atunci când crești capacitatea de a tolera emoțiile dificile și incertitudinea, te reconectezi cu tine, cu resursele tale. Gândirea devine mai flexibilă și, din această perspectivă, ai mai multă liniște și încredere în propriile resurse.

Recăpătarea controlului asupra propriei vieți nu înseamnă eliminarea oricărui risc sau căutarea în exterior. Capacitatea de a simți că ai control vine din:

  • conștientizarea și schimbarea strategiilor care nu îți mai servesc;
  • asumarea alegerilor;
  • acceptarea faptului că viața este complexă și plină de nuanțe;
  • asumarea cu compasiune a rolului propriu în diversele situații de viață.

Transformarea gândirii alb-negru într-o gândire flexibilă este un proces de durată, nu un concept. Face parte din procesul mai larg de dezvoltare a conștiinței adulte și este esențial pentru o viață autentică și echilibrată.

În procesul de psihoterapie individuala, te sprijin să te apropii cu curiozitate de lumea ta internă. Nu doar prin prisma gândurilor, ci și a emoțiilor, fanteziilor și imaginației. Putem aborda trauma prin modele specifice (NARM sau Metoda Intentiei),

Adesea, persoanele devin mai conștiente de multiple perspective interne:

  • atât de cea care pune presiune („Trebuie să mă stresez ca să fie bine.”),
  • cât și de cea care resimte epuizarea sub această presiune.

Prin abordarea mea, nu impun o schimbare, ci creez un spațiu în care fiecare persoană își poate găsi propriul ritm de transformare.

Dacă simți că e momentul să începi un proces de terapie, îmi poți scrie pentru a face o programare.

Contacteaza psihoterapeut

Recomandari de lecturi suplimentare cu relevanta in comunitatea psihologica

Deb Dana – Cum Ne Reconectam Starea de Bine, Conectare si Siguranta, 50 de Practici Polivagale Pentru Corp si Minte

Mate Gabor – Cand Corpul Spune Nu, Costul stresului ascuns

Franz Ruppert – Trauma, Anxietate si Iubire, Constelarea Intentiei: Calea Catre o Autonomie Sanatoasa

Paul Gilbert – Compasiunea si mintea umana