Arhive autor: Daniela Dumitru

Sunt Daniela Dumitru, Psiholog, Psihoterapeut practicant autonom, cu atestat de libera practica, cod RUP 15047, la Cabinet Individual de Psihologie Dumitru Daniela, cod 10B4825. Sunt specializata in a ajuta adultii care au fost traumatizati in copilarie, cu expunere repetata la abuz si neglijare. Detin Atestat de libera practica in Psihoterapie Integrativa, cu specializare in terapia traumei complexe (de dezvoltare).

Pierdere și doliu. Psihoterapie doliu

Un articol despre pierdere și doliu, simptome durere pierdere, etape diferite de durere în doliu, terapie doliu.

Durere pierdere și doliu

Durerea este un răspuns natural atunci când ne confruntăm cu procesul de pierdere și doliu, indiferent ce pierdem.

Putem pierde relații, persoane dragi, animale.

Sau putem primi un diagnostic de boală terminală. În acest caz avem nevoie să ne pregătim. Să ne împăcăm cu cineva, să ne luăm la revedere sau poate că dorim să facem ce ne-am dorit mult și am amânat. Poate vrem să lăsăm un testament.

Dar mai este un tip de doliu, mai greu de recunoscut. E un doliu pe care îl simțim pe măsură ce recunoaștem lipsa a ceva ce era vital: prezența părinților noștrii când eram mici, joaca cu ei, blândețea lor, îmbrățișarea bună. Este doliul din acele experiențe după care tânjeam să se întâmple și nu s-au întâmplat atunci când am trăit experiența traumei de dezvoltare. Este doliul după ”cine aș fi putut fi, dacă…”

Pierderea face parte din condiția noastră umană. Este o experiență personală ce ne afectează diferit. Cât de mult suferim, depinde de personalitatea și stilul individual de adaptare, de experiența de viață, de credințele noastre, de natura pierderii, însă ceea ce trăim este unic pentru fiecare.

Simptome durere pierdere și doliu

În doliu ne putem confrunta cu stări emoționale precum șocul și neîncrederea, tristețea, vina, furia, frica sau putem să resimțim pierderea la nivelul somatic. Smith M. & Segal, J. (2013) descriu aceste simptome ce însoțesc procesul de doliu, astfel:

Șocul și neîncrederea

Imediat după o pierdere, poate fi greu să acceptăm ceea ce s-a întâmplat. Putem crede că pierderea nu s-a întâmplat în realitate și să negăm adevărul. Dacă cineva drag a murit, s-ar putea să avem așteptarea că el sau ea să reapară.

Tristețe, Deprimare

Tristețea profundă este probabil simptomul cel mai cunoscut de durere. Este posibil să avem sentimente de goliciune, disperare, dor sau singurătate profundă. Putem plânge, să ne simțim instabili emoțional, să ne simțim singuri și izolați.

Vina

Am putea regreta sau am putea să ne simțim vinovați pentru ceea ce am făcut sau nu am făcut, am spus sau nu am spus. Ne putem simți vinovați de anumite sentimente. De exemplu, să avem senzație de ușurare atunci când persoana a murit după o boală îndelungată, dificilă. Ne putem simți vinovați că nu am făcut ceva pentru a preveni moartea, chiar dacă nu era nimic mai mult de făcut.

Furia

Putem simți mânie și resentimente, față de persoana pierdută sau să îndreptăm furia către noi înșine sau față de Dumnezeu.

Frică, Anxietate, Panică

O pierdere semnificativă poate declanșa o serie de griji și temeri. Ne putem simți anxioși, neajutorați sau nesiguri, temători în a ne confrunta cu viața, cu responsabilitățile pe care le avem.

Simptomele fizice

Durerea nu este un proces strict emoțional. Ea poate implica probleme fizice, inclusiv oboseală, greață, imunitate scăzută, simptome cardiace, creștere în greutate, insomnie, dureri de cap sau dureri de stomac.

Speranța

Mă refer la acele momente de normalitate când ne întoarcem la viață simțim speranță. Sunt tot mai multe momente când nu ne mai gândim la cei dragi pierduți și revenim la rutină. Vindecarea durerii nu poate fi forțată și nu există un calendar „normal” de doliu. Procesul de doliu are nevoie de timp, căci vindecarea se produce treptat. Unii din noi începem să ne simțim mai bine în săptămâni sau luni, iar alții în ani. Indiferent însă de experiența personală a pierderii, este necesar să permitem procesului să se desfășoare natural.

Etape diferite de durere

O persoană ce se confruntă cu pierdere și doliu trece prin diferite etape de durere (teoria lui Kubler-Ross). Acestea nu apar în mod necesar, în ordinea prezentată, și pot varia în severitate. Ele sunt etape de protejare de realitatea prea dureroasă în doliu. Aceste etape sunt: Negarea, Furia, Negocierea, Depresia, Acceptarea, Ușurarea

Negarea

Răspunsul inițial la pierdere și doliu este de negare a situației. Nu se poate, nu este real, ne spunem, și refuzăm realitatea prezentului. În prima fază, negarea este modul organismului de a se proteja de șocul dureros și ne ajută să facem față. După un timp, sănătos este să fim în contact cu realitatea și să o procesăm. Se întâmplă uneori ca experiența pierderii să fie traumatizantă pentru noi. Traumatizarea presupune pierderea vitalității și a capacității de autoreglare a organismului. Riscul este să ne menținem blocați în etapa de negare pentru mai mult timp.

Furia

După ce începem să realizăm pierderea noastră, experimentăm nevoia de a ne elibera de cantitatea copleșitoare de emoții pe care le simțim. Emoția intensă este însă deviată ca furie care se impune să se elibereze și ne putem regăsi furioși pe cineva sau pe ceva – obiecte, funcționari, membri ai familiei. E de ajutor să putem identifica această etapă din procesul de doliu și să nu căutăm vinovați și pretexte pentru a ne vărsa furia copleșitoare pe alții. Ceilalți nu sunt vinovați de trăirile noastre.

Negocierea

În suferință, ne simțim vulnerabili și neajutorați și, ca reacție de a ne proteja de o realitate prea dureroasă, am putea să încercăm să recâștigăm controlul asupra situației, prin negociere. Am putea să facem o înțelegere cu Dumnezeu să promitem ce am fi dispuși să facem ca totul să revină la starea inițială. Dacă aș fi făcut mai mult, poate că ea/el ar fi încă aici… Ar fi fost frumos să merg mai des la ea/el, la spital…

Depresia

Există diferite tipuri de depresie asociate cu durerea. Primul tip de depresie este o reacție legată de pierdere. Ne concentrăm mai mult pe cât de mult ne lipsește acea persoană. Ne facem griji că în durerea noastră ne-am petrecut mai puțin timp cu celelalte persoane care depind de noi, simțim tristețe și regret. Ne ajută clarificarea cu cei din jur. Al doilea tip de depresie este mai subtil. Este vorba despre pregătirea noastră tăcută de a ne separa cu adevărat, de a ne lua rămas bun.

Acceptarea

Această etapă nu este o fază de fericire, dar, în schimb, este un moment în care depresia trece și, pur și simplu, suntem. Acceptăm realitatea situației, ne confruntăm cu durerea, cu reacțiile personale, ceea ce permite vindecarea durerii pierderii. Renunțăm să controlăm lucrurile sau persoanele. Suntem capabili să ne mișcăm mai departe, să ne adaptăm la ceea ce ne oferă prezentul.

Ușurarea

Ne putem simți ușurați la un moment dat când realizăm că s-a dus un greu, fie greul pentru că persoana pe care am pierdut-o suferea și trebuia să avem grijă de ea, fie greul pentru că suntem în poziția de a avea grijă de un prieten care la rândul lui a pierdut pe cineva drag.

Din păcate, nu toți cei care suferă, ajung să accepte. Este posibil să rămânem blocați în oricare din etapele anterioare și să petrecem restul vieții negând, ori fiind furioși sau deprimați.

Studiile arată acum că oamenii pot fi afectați de pierderea partenerului de viață timp de doi sau trei ani și asta nu este patologic. Ceea ce ar putea fi o pierdere complicată este atunci când:

  • oamenii se retrag, se izolează, evită să iasă și să facă ceva chiar și după doi sau trei ani și nu reușesc să restabilească nicio relație socială,
  • oamenii nu se pot conecta cu corpul lor și cu emoțiile firești rezultate din pierdere. Mai degrabă rămân fixați într-o ruminare constantă, pe perioade lungi de timp, despre cauzele pierderii sau consecințele pierderii sau despre rolul lor în pierdere, și nu pot renunța la această ruminare.

Terapie doliu

Să fim triști, speriați, să plângem, sunt reacții normale la pierdere. Atunci când plângem nu înseamnă că suntem slabi sau că ne plângem de milă, ci avem un răspuns normal la tristețea pe care o trăim. Acest răspuns permite vindecarea durerii. Nu există o modalitate corectă sau greșită de a plânge și a suferi, dar există modalități sănătoase de a face față durerii, pentru ca, în timp, să ne vindecăm și să mergem mai departe, vindecați.

Smith M. & Segal, J. (2013) ne propun mai mulți factori de sprijin în doliu.

Sprijinul altor persoane

Pot fi persoane dintre membrii familiei, prieteni, psihologi-psihoterapeuți sau pot fi grupuri de sprijin organizate de psihoterapeuți. Chiar dacă nu este confortabil să vorbim despre cele mai intime sentimente ale noastre, pentru a ne vindeca, în procesul de terapie doliu suntem sprijiniți să le exprimăm mai degrabă decât să le mascăm și să ne confruntăm cu ele. Împărtășirea pierderii face povara durerii mai ușor de dus. Apelând la grupurile de sprijin și de terapie doliu ne putem găsi timpul de a ne plânge durerea. În terapie găsim empatie și suport, ne putem înțelege emoțiile intense pe care le trăim, putem conștientiza pierderea în întreaga ei dimensiune, și putem integra toate acestea în viața noastră.

Grija pentru sănătatea fizică

Când ne simțim bine fizic, ne simțim mai bine, de asemenea, și din punct de vedere psihic. De aceea e important să dormim suficient, să mâncăm sănătos și să apelăm la exerciții fizice de relaxare. Utilizarea alcoolului sau a drogurilor ne dăunează mai degrabă decât să ne vindece.

Credința

Credința noastră și activitățile spirituale pe care le considerăm relevante pentru noi, cum ar fi rugăciunea, meditația sau faptul de a merge la biserică, ne pot oferi consolare și pot fi un alt mod de terapie doliu important în procesul pe care îl traversăm.

Jurnalul

Ne putem exprima sentimentele într-un mod creativ scriind despre pierderea noastră într-un jurnal. Putem scrie o scrisoare spunând lucrurile pe care nu le-am spus, putem face un album foto celebrând pierderea, viața persoanei pe care am pierdut-o sau ne putem implica într-o cauză sau o organizație care a fost importantă pentru el sau ea. Aniversările, sărbătorile pot trezi amintiri și sentimente puternice. Dacă alegem să petrecem un eveniment de vacanță sau data aniversară a celui decedat cu alte rude, putem vorbi cu ei din timp cu privire la așteptările lor, negociind împreună asupra modului în care vom petrece timpul pentru a onora persoana pierdută.

Bună dispoziție

Durerile noastre sunt doar ale noastre și nimeni nu poate să ne spună când este timpul să mergem mai departe sau să trecem peste asta. E în regulă să fim supărați, să țipăm la ceruri, să plângem sau să nu. Este, de asemenea, bine să râdem, pentru a găsi momente de bucurie și să mergem mai departe când suntem pregătiți. Să ne permitem să simțim tot ceea ce simțim, fără jenă sau judecată.

Cu trecerea timpului este normal ca emoțiile noastre precum șocul, neîncrederea, vina, tristețea, furia, frica, să devină mai puțin intense și astfel să acceptăm pierderea. Când suprimăm sentimentele de tristețe, furie, frică, vină, ținem durerea ca o rană deschisă.

Psihoterapie pierdere și doliu

Pentru unele persoane poate fi greu să meargă mai departe atunci când trec printr-o experiență de pierdere și doliu. Pot rămâne blocate de teama de a resimți durerea. Teama ne determină să evităm sau să ne ignorăm sentimentele. Totuși o durere nerezolvată duce la prelungirea doliului, anxietate, depresie, abuz de substanțe sau la diferite probleme de sănătate. De aceea în astfel de cazuri putem vorbi de doliu complicat.

Intervențiile psihoterapeutice informate pe traumă (NARM, Metoda Intenției) pot sprijini persoanele care se confruntă cu astfel de situații.

Ai întrebări despre cum funcționează aceste metode în cazul tău sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru

Incestul emoțional: Impactul în viața adultului

Un articol despre incestul (abuz) emoțional, impactul incestului emoțional în viața adultului abuzat, psihoterapie adulți cu incest emoțional.

Ce este incestul emoțional?

Incestul emoțional este o formă de abuz emoțional asupra copiilor. Are loc atunci când părintele caută sprijin emoțional la copil. Părintele se așteaptă sau își forțează copilul să-și asume un rol emoțional specific unui adult.

Copilul este pus în situația de a răspunde nevoilor emoționale ale părintelui și de a deveni confidentul emoțional al acestuia.

Ca în orice abuz emoțional, granițele psihice sănătoase dintre părinte și copil sunt încălcate. Se creează o dinamică nesănătoasă în care copilul devine, în esență, părinte. Într-un fel sau altul, legăturile de afecțiune care-i unesc pe părinți și copii sunt bulversate.

Deși, psihic, un copil poate fi copleșit să îndeplinească un astfel de rol, o dată pus în această poziție se poate simți special sau privilegiat. Părintele, căutând acoperirea propriilor nevoi nesatisfăcute, creează un sentiment de apropiere, ceea ce îi dă copilului iluzia că este iubit.

Uneori, un părinte subminează celălalt părinte în timpul unui conflict sau proces de separare / divorț, prin punerea copiilor la mijloc sau complotând cu un copil. Copilul, la rândul său, poate deveni preocupat să își protejeze unul dintre părinți.

Termenul de incest emoțional nu include incestul sexual, dar este vorba tot de o perversiune. În acest caz este despre nerespectarea rolului pe care trebuie să-l aibă fiecare membru al unei familii. Efectele incestului emoțional pot fi similare cu cele care rezultă din orice abuz (este o traumă psihică de dezvoltare).

Nevoi relaționale

Consecința imediată a incestului emoțional este că nevoile relaționale ale copilului sunt ignorate în favoarea nevoilor părintelui. Pe termen lung consecințele sunt devastatoare. Copiii sunt abandonați emoțional, fiind traumatizați.

Exemple de nevoi relaționale ale părintelui ce ar trebui satisfăcute de către alți adulți, nu de către copii:

  • nevoia de a avea un confident, de a avea „cel mai bun prieten”
  • de a avea un soț înlocuitor
  • de a avea un părinte substitut
  • de a primi suport emoțional pentru fricile și alte emoții grele resimțite
  • validare și apreciere
  • de a primi sfaturi, consiliere
  • de a avea companie sau intimitate.

Exemple de nevoi ale copilului susceptibile a fi neglijate în astfel de situații:

  • nevoia de protecție
  • nevoia de ghidare și orientare
  • nevoia de afecțiune
  • nevoia de validare
  • nevoia de limite sănătoase, structură.

Este de dorit ca părinții și copiii lor să aibă relații apropiate. În relațiile sănătoase părinte-copil, părinții prioritizează nevoile emoționale ale copiilor lor. Într-o relație sănătoasă, părintele solicită sprijinul de care are nevoie unui adult sau apelează la psihoterapie individuală. El nu cere copilului să-i satisfacă nevoile neîmplinite.

Cazuri de inversare a dinamicii sănătoase părinte-copil sunt întâlnite atunci când:

  • relația de cuplu este fragilă, există o ruptură în familie cum ar fi infidelitatea sau dependența unuia dintre parteneri
  • un părinte este singur
  • părinții au puțin sprijin social din partea altor adulți
  • sunt părinți narcisici, părinți traumatizați, părinți care au suferit la rândul lor abuz emoțional.
  • se întâlnesc chiar și în familii aparent funcționale când nu este evidentă prezența unei dependențe.

Impactul incestului emoțional

Adulții care au experimentat incest emoțional ar putea manifesta:

  • dificultăți în stabilirea granițelor și împlinirea nevoilor proprii la vârsta adultă
  • un comportament codependent
  • criză de identitate, inclusiv sexuală, dificultatea de a fi ei înșiși în relații; confuzie în ce privește identitatea de gen (feminin sau masculin) și eșec în asumarea identității
  • izolare de colegi ca urmare a dezvoltării insuficiente a abilităților sociale necesare
  • sentimente de inadecvare, de vinovăție excesivă, stimă de sine scăzută
  • pierderea încrederii și teama de intimitate și angajament personal (din cauza fricii inconștiente de a fi exploatați în același mod cum au fost exploatați de către părintele nevoiaș sau din cauza fricii că orice astfel de relație va deveni sufocantă precum relația cu părintele din copilărie)
  • strategii de a fi „speciali”, ca fiind singura modalitate de a obține aprobarea celorlalți
  • un sentiment nesănătos de loialitate sau o obligație față de un părinte, care poate avea ca rezultat o relație de dragoste / ură între copil și părinte
  • dificultăți în menținerea relațiilor din cauza idealizării și așteptărilor nepotrivite plasate pe parteneri
  • comunicare indirectă, prin intermediul unui terț în muncă, familie sau în relațiile romantice
  • abuz de substanțe și compulsivitate în jurul muncii și mâncatului
  • probleme legate de dependența de sex / evitare a sexului
  • dragoste adictivă/ evitare.

Incestul emoțional poate avea un impact în dinamica de familie pentru că sunt negate oportunitățile pentru întărirea relației copilului cu părintele exclus. Când un părinte se sprijină în mare măsură pe „copilul ales”, își neglijează ceilalți copii.

Aspecte cheie în procesul de psihoterapie adulți cu incest emoțional

În ședințele de psihoterapie adulți cu incest emoțional nerezolvat sunt abordate mai multe aspecte: Procesul de psihoterapie poate implica explorarea modelelor actuale de comportament și relaționare, dar și a problemelor din copilăria timpurie.

Seducția copilului, devenit adult, de a fi „special” poate fi destul de greu de recunoscut de către acesta. De asemenea, poate fi destul de dificil să identifice modelul de a fi fost împovărat de către părinte. Din acest motiv este foarte importantă etapa de recunoaștere a modelului de incest emoțional dintre îngrijitor și persoana abuzată.

În lucrul cu adulți, un proces de psihoterapia pentru traumă poate fi eficient.. Prin metode psihoterapeutice moderne, precum NARM sau Metoda Intenției, sprijin adulții să:

  • intre în contact cu nevoile și sentimentele lor îngropate.
  • învețe să pună limite clare și să spună „NU”.
  • rezolve problemele legate de sexualitate și intimitate.
  • proceseze durerea și pierderea,

Vindecarea traumelor de dezvoltare și a incestului emoțional necesită o abordare delicată și structurată.

Ai întrebări despre cum funcționează aceste metode în cazul tău sau dorești să faci o programare?

Contactează-mă pe WhatsApp

*

Sursa foto: https://themighty.com/2017/12/covert-incest-sexual-emotional-abuse-childhood-parent-ptsd/

Stima de sine-cât de suficient de bun/ă mă simt?

Ce este stima de sine?

Stima de sine se referă la cât de multă valoare ne acordăm nouă înșine la un moment dat. După Christophe André (2009), o stimă de sine înaltă înseamnă să dovedim că suntem capabili să:

  • spunem ce gândim, ce avem de spus, chiar dacă avem trac
  • îndrăznim să spunem „nu”, „stop”, „nu știu”
  • ne dăm dreptul de a decepționa
  • ne dăm dreptul să spunem „mi-e teamă” sau „sunt nefericit(ă)”
  • cerem ajutor fără să ne simțim inferiori
  • ne dăm dreptul de a ne schimba părerea după ce chibzuim
  • suntem în acord cu voința noastră
  • tragem învățăminte din greșelile noastre
  • ne simțim în regulă cu rănile din trecutul nostru
  • suportăm să nu mai fim iubiți, chiar dacă pe moment suntem nefericiți
  • știm că putem rata și că supraviețuim eșecurilor noastre
  • perseverăm când ne lovim de o dificultate și ne urmăm calea
  • facem ce putem ca să reușim, dar fără să ne forțăm
  • îi iubim pe ceilalți fără să-i supraveghem sau să-i sufocăm
  • dăm dovadă de umor și râdem din toată inima chiar dacă suntem luați peste picior
  • ne acordăm dreptul de a fi fericiți
  • nu ne lăsăm păcăliți de publicitate sau de modă
  • nu ne desconsiderăm atunci când nu suntem mulțumiți de noi înșine
  • ne considerăm OK, cu calitățile și defectele noastre
  • ne acceptăm așa cum suntem azi, fără să renunțăm totuși să ne schimbăm mâine
  • simțim că progresăm și că tragem învățăminte din viață
  • ne gândim și la altceva decât la noi înșine.

Ce duce la stima de sine joasă?

Stima de sine este determinată de:

  • mesajele timpurii, verbale și non-verbale, pe care le primim de la părinți
  • modul în care interpretăm aceste mesaje.

De exemplu, mulți părinți au dificultăți în a recunoaște propriul copil ca fiind o persoană separată de ei și având propriile gusturi, nevoi și dorințe. Când părinții se fixează la ce își imaginează despre copilul lor, ei nu fac un contact real cu copilul. Centrarea părinților pe sine, incapacitatea de a vedea copilul ca separat și unic, duce la deprecierea de sine a copilului.

Lipsa comunicării emoționale din familie adâncește prăpastia dintre ceea ce vor părinții și ceea ce sunt copiii. Astfel se creează o imensă ruptură între copii și părinții lor.

Părinții se plâng de copiii lor astfel:

  • cu reproș: „Nu vorbește niciodată cu noi.”
  • cu nedumerire: „Pur și simplu nu-l mai cunosc / nu o mai cunosc.”
  • cu autosuficiență: „Doar îl cunosc! Îi place să bată mingea și să piardă vremea.” sau „O cunosc eu! Stă toată ziua la oglindă, pierde vremea cu prietenele decât să stea cu noi sau să-și facă temele.”

În timp ce copiii spun cu durere, cu resemnare:

  • „Părinții mei nu mă ascultă. Ei nu știu cine sunt eu!”
  • „Aș vrea ca părinții mei să mă audă, să mă cunoască, să mă iubească. Cu cât trece timpul, sunt mai de neînțeles pentru ei, mai străin(ă) și mai necunoscut(ă).”

Cum manifestăm lipsa stimei de sine sau stima de sine diminuată?

Nu poți avea o stimă bună de sine când părinții tăi se raportează la tine ca la o anexă a lor. Un obiect care să le împlinească așteptările. Și nu poți să te simți bine în lume tu cu tine. Iată câteva dintre semnele comune:

  • văicăreală
  • timiditate
  • perfecționism
  • laudă exagerată
  • recurgem la diferite tactici în vederea obținerii atenției
  • foarte critic cu sine
  • învinovățirea celorlalți pentru orice
  • teama de a încerca lucruri noi
  • lipsa încrederii în oameni
  • comportament defensiv
  • mâncat excesiv
  • dorința de a face întotdeauna pe plac
  • incapacitatea de a face alegeri, de a lua decizii, de a spune „nu”
  • comportament antisocial.

Dacă nu te simți suficient de bun, te confrunți cu o stimă de sine joasă și vrei să faci o schimbare, programează o ședință chiar acum. Poți începe un proces de psihoterapie individuală pentru a căpăta o calitate mai bună a vieții tale. Datele mele de contact și informații despre tarife găsești pe pagina Contact.

Dacă nu poți ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Dacă ai orice alte întrebări, te rog să îmi scrii. Apasă butonul de mai jos și voi primi mesajul tău.

Discuta cu mine pe WhatsApp

Sugestii utile părinților pentru a crește și a consolida stima de sine a copiilor

Iată 13 sugestii utile, oferite de Violet Oaklander (2013), a căror aplicare ajută la consolidarea sentimentului de sine al copilului tău:

Conține sentimentele copilului, admite că ele există și acceptă-le.

Poți oferi un timp regulat pentru exprimarea sentimentelor (de furie, de frică, de rușine etc.). Acesta este un moment în care copilul poate spune ce și cine l-a făcut să se simtă într-un anume fel. Nu e necesar să aduci argumente, să-l contrazici, să justifici. Important este să fii cu el, să-i acorzi atenție și suport pentru ceea ce simte. Timpul alocat pentru culcare este un moment bun și eliberează copilul de eventuale stări proaste.

Tratează-l cu respect, acceptă-l așa cum este.

Asigură-te că înțelege foarte clar că ceea ce nu accepți sunt doar anumite comportamente ale sale.

Oferă-i o laudă specifică, la obiect.

De exemplu, îi poți spune: „Îmi place cum ai aranjat azi lucrurile la tine în cameră.” în loc de „Ce copil minunat ești!”. În primul caz, copilul primește un feedback pentru cât de bine se descurcă într-o situație specifică. În cel de-al doilea, nu te va crede pentru că știe că nu este chiar atât de minunat.

Fii sincer cu el.

Exprimă-te cu privire la ceea ce simți și crezi, fără să-l lezezi când aveți păreri diferite. Când ai anumite stări, „ți-e frică” etc., e preferabil să-i spui cum te simți. Astfel, el înțelege care este sursa comportamentului tău și nu-și ia asupra sa vina pentru cum te simți tu. Dacă ești supărat pe el, ajută să faci referire la comportamentul lui. În acest caz e de așteptat ca el să se simtă vinovat.

Folosește mesaje „eu”, mai degrabă decât mesaje „tu”.

De câte ori te superi de ceea ce copilul nu face bine, începe să vorbești despre tine, despre cum te simți, despre temerile tale, despre vina pe care o simți etc. De exemplu, îi poți spune copilului: „Mă îngrijorează că tu ai acum rezultate slabe la școală.” în loc de „Ești cel mai prost copil din clasa ta.”

Fii specific atunci când îl critici și evită să-i spui: „Tu întotdeauna…” sau „Tu niciodată…”.

Cu siguranță vei descoperi că există și situații în care copilul procedează așa cum dorești.

Oferă-i un timp special cu tine.

Acest timp poate fi destul de scurt, 20 sau 30 de minute, însă lasă copilul să decidă ce activitate să faceți împreună. Încearcă să oferi atenție deplină, făcând ceea ce copilul VREA să facă (ritualurile de culcare nu intră aici).

Oferă-i responsabilități, independență și libertatea de a face alegeri.

Implică-l în rezolvarea problemelor și luarea deciziilor privitoare la diferite evenimente din familie și din propria-i viață. Respectă-i sentimentele, nevoile, dorințele, sugestiile și înțelepciunea.

Evită să emiți judecăți, evită să spui mulți „trebuie” și sfaturi inutile.

Fii tu un model bun.

Apreciază-te pe tine, fă lucruri pentru tine. Este bine să ne apreciem propria persoană. Este în regulă să ne simțim satisfăcuți în urma unor împliniri. Este bine să simțim plăcere față de propria persoană.

Ia-l în serios, acceptă-i hotărârile.

El știe când nu-i este foame, frig etc.

Dacă copilul exprimă sentimente negative despre sine, să nu-l contrazici.

De exemplu, dacă copilul spune: „Sunt așa de urât!”, ai putea fi tentat să spui „Nu! Ești frumos!”. Acest lucru duce doar la creșterea sentimentelor de sine negative. Nu le schimbă, deoarece mesajul implicit este: „Tu greșești când crezi că ești urât.” Schimbarea trebuie să vină din interiorul copilului. Permite-i să aibă sentimente proprii și acceptă-le.

Amintește-ți că el este minunat și uimitor în unicitatea sa, chiar dacă este foarte diferit de tine.

Suport psihoterapeutic

Dacă ești părinte și simți că ai dificultăți în relația cu copilul sau adolescentul tău, apelează la un psihoterapeut. Copiii ne activează rănile din copilărie și poate fi dificil să te gestionezi pe tine și pe copilul tău în același timp. Adesea apar sentimente de vinovăție, că nu ești destul de bun ca părinte. Este posibil ca tu să fi avut o experiență de traumă de dezvoltare. Un proces de psihoterapie trauma este de ajutor pentru ca tu să fii un sprijin mai bun pentru copilul tău.

Apasă pe butonul de mai jos, scrie-mi ce ai nevoie și voi primi mesajul tău.

Discuta cu mine pe WhatsApp

*

Bibliografie:
Andre, C. 2009. Imperfecti, Liberi si Fericiti. Practici ale Stimei de Sine. Bucuresti: Editura Trei.
Oaklander, V. 2013. Ferestre catre copiii nostri. Gestalt-Terapie pentru Copii si Adolescenti. Bucuresti: Editura Herald.

Ilustratie: Daniela Dumitru