Trauma simbiotică

Trauma simbiotică face parte, alături de trauma de identitate, din categoria traumelor timpurii.

Totodata sunt traume ce se produc în relație cu persoanele de atașament. Copilul își iubeste mama și are nevoie să primească dragostea ei.

Evenimente cu potențial traumatic:
  • lipsa conexiunii și capacității părintelui de a relaționa cu copilul
  • lipsa acordării părintelui la starea emoționala a copilului
  • controlul excesiv exercitat de părinte asupra copilului
  • dificultatea părintelui de a își vedea copilul ca o ființă separată de sine, cu propria identitate și voință, cu limite proprii
  • lipsa de protecție din partea părinților

Ce este trauma simbiotică?

Trauma simbiotica este o experienta de splitare psihica a copilului care, in ciuda numeroaselor incercari, nu reuseste sa stabileasca o relatie sanatoasa cu parintii lui. El nu primeste reactiile de iubire, intelegere si atentie din partea parintilor, de care are nevoie pentru a se simti in siguranta.

Aceasta experienta ii provoaca sentimente profunde de neputinta, teama, vulnerabilitate fara protectie care duce la o deteriorare de lunga durata a vitalitatii, identitatii si capacitatilor sale de autoreglare.

Cauze trauma simbiotica

Motivul principal al traumatizarii simbiotice este ca mama, ea insasi traumatizata, nu este capabila sa ii ofere copilului un atasament sigur, sustinator. Ea nu se poate deschide emotional catre copil pentru ca psihicul ei este prins in efortul sustinut de a tine cat mai departe toate trairile dureroase, frica, neputinta care ar putea sa o copleseasca.

Exemple

Mamele pot fi traumatizate din diverse motive:

  • accidente,
  • pierderea unui parinte, poate foarte devreme, sau a ambilor
  • pierderea unui copil sau a mai multor sarcini/copii,
  • au fost supuse la violenta, neglijare, abuz sexual,
  • au fost ele insele in rol de agresor,
  • sunt captive intr-o trauma simbiotica.

Tipare de raspuns

In relatia cu mama

Fara procesarea propriilor traume, mamele tind sa raspunda nevoilor de atasament ale copiilor fie din strategiile lor de supravietuire, fie din partile traumatizate, in functie de traumele lor :

  • sunt exagerat de speriate sa nu pateasca copilul ceva rau,
  • isi trateaza copilul ca pe o mama substitut/confident,
  • sunt absente din punct de vedere emotional, iar sentimentele si gandurile lor sunt blocate in trecut,
  • sunt oarbe fata de primejdiile care il pandesc pe copil si nu il protejeaza, de exemplu, de abuzul sexual,
  • il controleaza peste masura pe copil si nu il sprijina sa isi dezvolte autonomia,
  • minimizeaza manifestarile emotionale ale copilului,
  • ridica fata de copil o fatada a normalitatii si il impiedica sa se increada in sentimentele lui.

Despre splitarea psihicului (parte traumatizata, parte supravietuitoare, parte sanatoasa) ca urmare a unei experiente traumatizate, gasiti informatii aici.

In relatia cu tata

Cand copilul, in nevoia lui de contact, se adreseaza tatalui, se poate intampla sa ajunga si fata de acesta intr-o situatie de trauma simbiotica. Si tatal poate fi traumatizat pentru ca e frecvent ca oamenii traumatizati sa se atraga si sa formeze un cuplu. De aceea este probabil ca nici atasamentul fata de tata sa nu reprezinte o alternativa buna pentru copii.

Este derutant pentru copil cand parintii traiesc, dar sunt absenti emotional. Parintii lucreaza multe ore, au probleme de sanatate fizica, mentala, se ocupa de alti oameni ori, exclusiv, de propria persoana. Parintii nu au disponibilitate si resping nevoia de afectiune a copilului.

Dinamica psihica in trauma simbiotica

Dinamica psihica in trauma simbiotica, dupa profesor Franz Ruppert:

  • Durerea de a nu fi dorit de catre mama este o durere profunda si insuportabila. In neputinta si neajutorarea lui, copilul se rupe de trairile de frica, furie, durere, disperare ca mama nu il iubeste.
  • Copilul dezvolta strategii de supravietuire. Nu ii place ca are atatea nevoi. Isi dispretuieste dependenta si considera ca frica si durerea lui sunt o slabiciune. Incearca sa fie mare si tare sau perfect. Vina pentru faptul ca nu este acceptat si iubit nu o cauta in mama lui, ci chiar in sinea sa.  Nu a fost destul de cuminte, a gresit cu ceva, nu o iubeste indeajuns pe mama, etc. Deseori se lasa cuprins de furie pentru a nu simti durerea de a fi abandonat.
  • Copilul isi idealizeaza parintii. Pentru el, ei sunt minunati indiferent cat de urat se poarta cu el. Copilul isi fantasmeaza deseori o mama ideala in locul mamei sale reale. Isi apara aceasta fantasma pe care si-a creat-o. E furios pe sine pentru ca relatia cu mama lui reala e atat de dificila.
  • Se identifica cu atitudinile de tip victima/agresor si cu strategiile de supravietuire ale mamei si tatalui.
  • Isi percepe parintii ca fiind slabi si plini de nevoi si adopta din acest motiv rolul salvatorului.
  • Din nevoia fundamentala de a cauta contactul afectiv cu mama si cu tatal, copilul intra in mod inconstient in contact cu sentimentele traumatice clivate ale parintilor sai. Iubirea este confundata cu trairile lor traumatice.

Substitute pentru iubire

Pentru un copil este vital sa stabileasca o relatie de atasament cu parintii sai. El emite semnale in acest sens, dar adesea le trezeste parintilor lui traumatizati reactii care il deruteaza sau il ranesc. De aceea el crede ca iubirea lui nu e destul de buna pentru parintii lui. In timp, ajunge sa fie lipsit de sens si primejdios sa dea semnale despre nevoile lui.

Pe termen lung, copilul nu poate suporta aceasta situatie si se rupe psihic. Este mult prea dureroasa lipsa de contact bun, hranitor. Ca o consecinta, in locul propriei identitati, copilul dezvolta o identitate complicata simbiotic. El este ca mama lui traumatizata, traieste in sentimentele ei traumatice si ii copiaza strategiile de supravietuire. Sau este ca tatal lui traumatizat. Pe masura ce cresc, copiii preiau din ce in ce mai mult responsabilitatea pentru traumele parintilor, ajungand in situatia de incest emotional.

Ceea ce face copilul, si mai tarziu, ceea ce face ca adult, este sa isi creeze iluzia ca este iubit. Astfel, iubirea este inlocuita cu aprobarea, aprecierea, sexul (daca sunt dorita de multi barbati inseamna ca sunt iubita), tendinta de a-i multumi pe ceilalti. Focusul este pe exterior – sunt eu acceptabila in ochii tai? Strategia de supravietuire in trauma de iubire este dezvoltarea iluziei ca sunt iubita, ca ma simt iubita. Cand sunt in iluzia de iubire cred ca sunt iubita dupa cate cadouri primesc, dupa cat de performanta sunt, dupa cate aprecieri primesc.

Cum te desprinzi dintr-o trauma simbiotica? Psihoterapie trauma de iubire

Complicatii

Splitarile si complicatiile simbiotice rezultate dintr-o trauma simbiotica nu pot fi depasite atata timp cat copilul este sau se simte inca dependent de parintii lui traumatizati. De aceea este sanatos ca parintii sa:

  • isi elaboreze traumele printr-un proces de psihoterapie trauma
  • sa-i lase copilului spatiul necesar pentru trairea propriilor sentimente.

Multi adulti care au crescut cu parinti traumatizati au dificultati in a intelege cauza dificultatilor cu care se confrunta. Strategiile lor de supravietuire sunt atat de puternice incat neaga durerea, abandonul, lipsa iubirii, frica de contact. E ca si cum in psihicul lor se afla un dusman care neaga, minimizeaza, refuza sa accepte ca mama /tata i-au facut rau.

Oamenii fixati intr-o trauma a iubirii continua sa caute mereu o mama ideala. Prieteniile si parteneriatele ulterioare ajung sub o mare presiune a asteptarilor. Cine nu a fost iubit de parinti nu poate primi de la altii. Chiar si intr-un parteneriat care dureaza de multi ani, nu reusesc sa se desprinda de sentimentul de a fi singuri. Pentru ei, universul iubirii consta cu precadere in relatii de codependenta, iluzii si suferinta.

Psihoterapie trauma de iubire

Ca adult, e nevoie sa recunosti ca proprii parinti sunt traumatizati si, din acest motiv, incapabili sa-ti acorde iubirea pe care ti-o doresti. Procesul de psihoterapie trauma de iubire este lung si dureros. Ai nevoie de suportul unui psihoterapeut cu care sa iti validezi experienta. Sa te conectezi cu lipsa a ceva bun pentru tine in relatia cu mama sau tata. Te ajuta sa iti recunosti strategiile care te tin deconectat de tine si vulnerabil la retraumatizare si chiar boala.

*

Daca vrei sa incepi un proces de psihoterapie individuala este nevoie sa faci o programare. Datele mele de contact si informatii despre tarife gasesti pe pagina Contact.

Daca nu poti ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Daca ai orice alte intrebari, te rog sa imi scrii. Apasa butonul de mai jos si voi primi mesajul tau.

Bibliografie:

Ruppert, F, (2019). Trauma, anxietate si iubire. Constelarea intentiei: calea catre o autonomie sanatoasa. Bucuresti: Editura Trei.

Sursa foto: https://hellogiggles.com/lifestyle/health-fitness/what-is-ocd/

Conflictele în cuplu: De ce vindecarea începe cu tine, nu cu celălalt

Conflictele în cuplu nu pot fi evitate. Ele apar mai rar sau mai des, mai cu perdea sau mai la vedere.

Pot fi conflicte care nu ies la suprafață, mocnite. Pot fi conflicte gălăgioase, certuri cu învinuiri, insulte, înțelegeri nerespectate, bătăi, ieșiri intempestive din cameră, alungat din casă.

Pot fi conflicte care pot fi rezolvate și conflicte care nu pot fi rezolvate.
Dacă alegem să le abordăm, conflictele ne apropie.

Conflictele în cuplu sunt dificil de conținut?

Recunoști neputința de a cere scuze, tăceri care îți par că durează o veșnicie, emiterea de reguli stricte, încercări de control?

Astfel de comportamente sunt distructive, rănesc profund ambii parteneri. Ele nu duc la rezolvarea dificultăților, ci dimpotrivă, le adâncesc. Comunicarea și intimitatea în relație sunt din ce în ce mai afectate.

Ca soluție, încerci să treci peste, să nu mai vorbești despre ceea ce te-a deranjat, să uiți, să ierți?

Lucrurile nerezolvate macină pe interior, rod relațiile. Ele generează alte conflicte și partenerii nu se simt în siguranță împreună. Ori de câte ori încerci să treci peste și să ierți, nu te uiți la tine. Îți neglijezi de fiecare dată nevoile, te neglijezi pe tine. Nu ai cum să repari relația de cuplu atât timp cât relația cu tine este atât de rănită.

Pe termen lung, menținerea unor astfel de comportamente deteriorează relația de cuplu. Se poate ajunge la rupturi severe ale legăturii emoționale, cu daune foarte mari pentru ambii parteneri.

Cum poți gestiona conflictele în cuplu?

Fiecare partener e responsabil pentru relația de cuplu.

Moduri sănătoase de a gestiona conflictele în cuplu fac ca aceasta să devină tot mai solidă.

Ca să ai o relație bună ajută să vezi conflictele, să le recunoști, să înțelegi cum ajungi acolo. În loc să te străduiești să ierți, privește cu atenție! Ce din comportamentul tău te duce la conflict? Ce din comportamentul celuilalt te rănește, te înfurie? Ce faci cu emoțiile pe care le ai? Le poți recunoaște? Poți să stai cu ele și să le simți?

Îți e obișnuit să te pierzi în furie mocnită sau exprimată cu violență?

Îți e obișnuit să te cuprindă rușinea?

Încerci să te convingi că poate tu te înșeli, că nu ai dreptate?

Cauți să rănești la rândul tău, pentru a-ți face dreptate?

Ascunderea conflictului în cuplu nu este soluția sănătoasă, ci premisa pentru o rănire mai mare.

Când partenerii nu își vorbesc în moduri sănătoase despre ce îi supără este pentru că nu știu cum să facă altfel. Răspunsul la conflict este un tipar modelat în mulți ani, care începe din copilărie. Unele conflicte pot duce la despărțire.

De exemplu, un partener vrea copii, iar celălalt nu. Ambii decid să se separe și nu găsesc o soluție pentru a rămâne împreună.

Dar pentru cele mai multe conflicte putem găsi soluții. Scopul conflictelor nu e despre a câștiga o luptă. Nici despre a-l convinge pe celălalt că tu ai dreptate. Pot fi foarte multe diferențe între doi parteneri. Ca o relație să meargă bine, soluția nu e ca partenerii să devină identici. Relația funcționează când partenerii se cunosc unul pe celălalt și se acceptă.

Conflicte care se pot rezolva

Pentru unele conflicte e nevoie de negociere. Sunt conflictele legate de treburile casei, de cine face curat, cine face cumparaturi, cine se ocupă de copii, unde mergem în vacanță, etc. Rezolvarea conflictelor presupune angajament și efort în a stabili și respecta împărțirea sarcinilor.

Există de asemenea conflicte care se repetă și care par că nu au rezolvare. Sunt perpetue.

Conflicte perpetue

Aceste conflicte apar ca urmare a diferențelor dintre parteneri, legate de personalitatea și stilul de viață al fiecaruia. Pot fi diferențe ce țin de nevoile de bază, punctualitate, organizare, diferențe în felul în care fiecare sărbătorește Crăciunul, etc.

Diferențele ce țin de nevoile de bază apar, de exemplu, când un partener vrea mai mult timp petrecut împreună, iar celălalt vrea să stea mai mult timp singur. Aceste nevoi diferite nasc conflicte, cu atât mai mult cu cât comportamentul celuilalt îți declanșează răni mai vechi. Dacă ai avut un părinte indisponibil și te-ai simțit abandonat/ă, distanța impusă de partener poate fi greu de tolerat. Sau, dacă ai avut un părinte care te sufoca în copilărie sau care te sufocă încă, probabil cauți să stai cât mai retras, iar cererile de apropiere ale partenerului te tensionează.

Pentru a relaționa mai bine, avem nevoie să ne cunoaștem propriul istoric, să recunoaștem ce ne declanșează rănile vechi și să învățăm cum să nu (ne) rănim.

Nu avem cum să soluționăm diferențele de personalitate sau pe cele legate de stilurile de viață diferite. Diferențele se pot diminua doar în măsura în care fiecare partener își asumă o așa schimbare profundă. La baza gestionării unor astfel de conflicte stă atât acceptarea partenerului așa cum este, cât și acceptarea de sine.

Bunăstarea în cuplu presupune ca partenerii să se deschidă unul către celălalt, să-și împărtășească nevoile, emoțiile, aspirațiile, frustrările. Deschiderea aceasta este posibilă pe măsură ce fiecare partener se întoarce către sine și recunoaște cine este el, cum se simte, ce nevoi are, ce îl rănește.

Sprijin

Dacă îți este greu în relația ta de cuplu ia în considerare un proces de psihoterapie individuala. Rănile vechi au nevoie de grijă pentru a fi vindecate, iar un psihoterapeut specializat pe traumă te poate însoți.

Eu te pot sprijini doar cu sesiuni de psihoterapie individuala. Nu ofer ședințe de cuplu. Ședințele de psihoterapie individuală te pot ajuta să ai grijă de tine și să gestionezi mai ușor conflictele în cuplu. Nu de puține ori conflictele de nerezolvat din relația de cuplu sunt mai întâi conflictele tale interioare. Pentru ședințe de psihoterapie individuală este nevoie mai întâi să faci o programare. Datele mele de contact și informații despre tarife sunt pe pagina Contact.

Dacă nu poți ajunge fizic la cabinet, putem lucra online. Dacă ai orice alte întrebări, te rog să îmi scrii.

Conectare emotională, o nevoie relațională de bază

Observ o anumită dorință a părinților de a obține momente fericite în familie, fără să știe cum să țină cont de o nevoie relațională de bază a copilului, cea de conectare emoțională. Ceea ce primesc nu seamănă deloc cu ceea ce așteaptă.

Cazul unei familii

„Vreau să-i transmit copilului meu iubire și mă dau peste cap să fac tot ce știu că-i place.

I-am organizat de ziua lui o petrecere surpriză, m-am dat peste cap să-i chem prietenii și el să nu afle. I-am cumpărat o sacoșă mare de jucării și m-am străduit să o ascund cât mai bine să nu o găsească. M-am stresat foarte tare să caut locul perfect, cadourile perfecte, animatorii cei mai buni. Sunt multe detalii și dacă vrei să te ocupi singur chiar că îți dau mari bătăi de cap.

Dar fac totul cu plăcere, cu sentimentul că va fi un moment minunat, că mă voi bucura împreună cu familia. Și totul îmi iese perfect, iar copilul meu este cel mai fericit! Îl văd cum râde, cum îi strălucesc ochii, și știu atunci că a meritat tot efortul, toți banii sau deranjul.

După ce pleacă invitații, desigur sunt obosită, vreau să stau liniștită, să-mi văd puiul liniștit, să-mi rumeg sentimentul de fericire și de împlinire pentru tot ceea ce am făcut, însă nu am parte de așa ceva.

Copilul se agită, mă enervează, nici urmă de recunoștință, de mulțumire. Vreau să pun punct, să țin situația sub control, însă deja e prea mult de suportat. Totul scapă de sub control. Sunt foarte multe emoții! Dar nu de iubire, fericire, împlinire. Apare haosul. Nu mai mă înțeleg cu copilul. Eu sunt cu nervii la pământ.”

Ce se întâmplă?

Cred că este foarte important să înțelegem ce vrem să transmitem copilului.

Vrem să transmitem că viața este o înșiruire de momente frumoase în care singura emoție acceptată este bucuria? Că orice altă emoție este inadecvată? Că el trebuie să-și controleze ceea ce simte și să reprime ceea ce nu corespunde cu finalul fericit? Că e frumos să mulțumească pentru ce primește și să-și arate aprecierea?

Toate aceste mesaje cu siguranță le primește, dar ce face cu ceea ce simte?

Ce face când e atât de multă bucurie încât nu știe cum să o tolereze și să o gestioneze?

Ce face cu rușinea de a fi iar inadecvat?

Ce face cu emoțiile, cu senzațiile corporale care se încăpățânează să existe în ciuda așteptărilor ființelor cele mai dragi de pe lume: mama și tata?

Ce face cu furia care se trezește în el ca urmare a frustrării de a nu fi înțeles și acceptat așa cum este el, cu emoții?

Ce face cu dificultatea de a sta cu atât de multă emoție?

Copilul are nevoie de un adult care să poată sta cu emoțiile lui. În felul acesta copilul se simte primit, acceptat, înțeles. Conectarea emoțională este o nevoie relațională de bază.

Rădăcinile lipsei de conectare emoțională

Lipsa conectării cu emoțiile „negative” are rădăcini adânci. Nu putem să ne conectăm emoțional cu copilul nostru și să „traducem” comportamentele lui, să găsim sens și să împlinim această nevoie relațională de bază când noi înșine nu avem această cultură de a vedea emoțiile ca fiind resurse valoroase. Fără conectare emoțională, doar controlăm ce trebuie să simțim noi înșine, copilul, ceilalți.

Trăim într-o cultură în care sentimentele sunt considerate pozitive și negative mai degrabă decât ca fiind umane și valoroase. Pare firesc să percepem viața și felul în care reușim prin a aduna momentele de fericire, de bucurie și evitând ceea ce doare, emoțiile așa-zis negative, precum tristețea, furia, frica, invidia, rușinea, vina, mândria. Social, tindem să valorizăm inteligența cognitivă, succesul, ambiția, competiția, în detrimentul emoțiilor.

Evitarea emoțiilor, controlul lor, sunt mecanisme de supraviețuire la care apelăm ca urmare a experiențelor dureroase prin care am trecut. Ne adaptăm la mediu așa cum putem mai bine pentru a putea supraviețui. Dacă într-o situație de stres, evitarea emoțiilor poate fi o resursă, evitarea repetată este un mecanism de supraviețuire. Ajungem să evităm emoțiile „negative”, să ne simțim neputincioși, evităm să ne simțim corpurile, dar pierdem mesaje semnificative despre noi. Pierdem conectarea cu noi înșine.

Concluzie

Este o diferență între a simți ceea ce simți și a simți ceea ce se așteaptă de la tine. Iar realitatea umană este despre ceea ce simți, nu despre ce trebuie să simți.

E greu să-ți accepți emoțiile – atât pozitive cât și negative – și să le lași să treacă?

E greu să stai cu situațiile și cu ceea ce provoacă ele?

Modul în care ne raportăm la emoții îl transmitem copiilor noștri.

Ei nu au cum să-și gestioneze singuri emoțiile. Au nevoie să învețe și să primească sprijinul adulților semnificativi pentru ei. Au nevoie de adulți conectați cu sine.

Un copil căruia nu i se acceptă emoțiile, fie pentru că nu sunt recunoscute, observate, tolerate, fie pentru că nu sunt considerate adecvate și sunt sancționate, fie pentru că nu sunt atât de importante precum cogniția, e expus la traumatizare psihică.

Exercițiul de conectare emoțională cu sine este un proces de cunoaștere și recunoaștere, de clarificare și revenire la sine, în corp, în simțuri. Este un proces de a învăța cum să nu ne abandonăm noi înșine, de a identifica ce ne face rău, ce ne înfurie, de a sta cu toate, așa cum vin. Avem capacitatea de a învăța cum să răspundem la situații dificile luându-ne în considerare emoțiile!

Psihoterapie

Pentru un părinte este foarte greu să ofere copilului său conectare emoțională dacă el însuși nu a primit!

Este nevoie ca și părintele să primească îngrijirea unui alt adult, capabil să rămână alături de el. Această interacțiune te ajută să internalizezi un model sănătos de a sta într-o relație și de a oferii propriului copil acest model.

De aceea psihoterapiile care abordează atât nivelul cognitiv, emoțiile, dar și corpul și sistemul nervos, te ajută să te reglezi.

Dacă îți dorești să te sprijin pentru a putea fi un părinte destul de bun pentru copilul tău, te rog să îmi scrii.