Articole Relații și Atașament • Dumitru Daniela

Maternitatea-asumarea constienta de a darui

Ilustrație în acuarelă reprezentând o îmbrățișare plină de afecțiune, cu textul „The safest place is in loving arms”, simbolizând esența pe care o poartă maternitatea

Cand ma uit la experienta mea personala si la experienta femeilor cu care interactionez as putea spune ca apartinem unor generatii de fiice cu mame absente, obosite, deprimate, lipsite de bunatate, deconectate emotional.

Nu vreau sa generalizez si imi place sa cred ca exista si altfel de situatii, mai bune.

Ceea ce stiu e ca mamele noastre au avut copilarii grele. Ca tinere femei au avut de indurat lipsuri mari, umilinte. Amintesc cateva:

lipsa educatiei sexuale, lipsa preventiei sarcinilor nedorite
controlul sarcinilor de catre securitate si militia comunista
interzicerea avorturilor ceea ce a pus in pericol viata multor femei
lipsa posibilitatii de exprimare libera
interzicerea informarii corecte
tratarea femeii ca un bun al statului comunist
tratarea femeii ca o proprietate a barbatului
saracia, foamea, frigul
pericolul constant al amenintarii cu moartea

Maternitatea ca un dat

Am crescut intr-o vreme in care lumea s-a bazat pe femei sa creasca copiii, cu pretentia ca e rolul lor ca un dat. Mamele generatiei mele de copii s-au preocupat sa tina gospodaria, sa faca mancare, sa spele de mana, sa calce, sa faca conserve, etc. Pentru cele mai multe dintre ele, sa fie mame dedicate presupunea sa duca la indeplinire aceste munci.

Pentru multe femei, maternitatea nu a fost o alegere asumata deplin, ci ceva ce trebuie facut sau pentru care nu exista posibilitate de alegere. Nici daca au ramas insarcinate, cel mai adesea, nu a fost alegerea lor. Multe femei nu au stiut ca au drepturi asupra propriului lor corp. Sexualitatea a fost si inca este tabu. Actul sexual in casnicie era o datorie a femeii, iar contraceptia nu exista.

Aceste conditii au dus la traumatizarea severa a femeilor si, implicit, la traumatizarea copiilor lor.

Printre mamele de varsta cu mama mea si printre mamele de varsta cu mine, sunt destul de multe situatii, precum:

femei care au ramas insarcinate in ciuda vointei lor
femei care au pastrat sarcina de teama de a se expune unui avort clandestin care le punea viata in pericol
femei care au pastrat sarcina pentru ca tentativa de avort a esuat
femei care au simtit presiune sociala sa fie mame
femei care sunt prinse in iluzia familiei fericite
femei care isi doresc copil pentru nevoile lor personale, pentru un statut mai bun
femei care cred ca a fi mama le da o identitate.

Asumarea constienta de a darui

E foarte adevarat si ca o femeie poate simti o dorinta puternica de a fi mama si pot fi multe motive pentru care isi doreste acest lucru, dar maternitatea sanatoasa e mai mult decat aceasta dorinta.

Maternitatea suficient de buna presupune o asumare constienta de daruire si de disponibilitate pentru nevoile de crestere ale unui copil. Ceea ce presupune maternitatea, adesea poate sa contravina nevoilor personale ale unei femei.

Maternitatea suficient de buna presupune o maturizare a psihicului unei femei. Presupune a face diferenta intre nevoile personale si nevoile copilului si a avea disponibilitatea de asumare constienta a maternitatii.

Exista o realitate biologica in sensul ca natura inzestreaza mamele biologice cu hormoni specifici care favorizeaza formarea de legaturi afective cu copilul lor. In mod instinctiv o mama adopta comportamentele pe care toti copiii le prefera. Dar toate aceste avantaje biologice nu sunt suficiente.

Este dificil, chiar imposibil, sa ii daruiesti copilului tau timpul, disponibilitatea, corpul, bratele tale atunci cand tu insati nu ai primit toate acestea. Nu poti sa-ti vezi copilul ca pe o fiinta separata de tine cu propria sa identitate si vointa daca tu nu ai fost vazuta in felul acesta. Este nevoie de un proces de crestere personala in care sa iti poti recupera identitatea si vointa. Si desigur, ai nevoie de un stat democratic in care aceste drepturi iti sunt recunoscute si permise.

Dezvoltarea sanatoasa a psihicului este perturbata atunci cand ai avut experienta neglijarii, abandonului, agresivitatii de orice tip. De exemplu, psihicul este afectat daca in perioada intrauterina am fost expusi la tentativa de avort sau daca mama are o tulburare de atasament sau alte tulburări psihice. De asemenea, ca tinere mame, sa dam nastere poate fi traumatic. Ne ajuta sa ne uitam cu blandete la toate aceste aspecte si sa avem cat mai multa claritate in ce ne priveste.

Maternitatea suficient de buna

La nivel psihologic, rolul mamei este acela de a hrani emotional copilul. Ea hraneste prin prezenta ei iubitoare, prin caldura, blandetea si disponibilitatea ei. Mesajele (verbale si non-verbale) pe care le transmite copilului, formeaza fundamentul stimei de sine a acestuia, increderii, perceptiei despre lume, sigurantei.

Dar mamele nu trebuie sa fie perfecte si nici nu pot fi. Perfectiunea, atunci cand este prezenta, exista doar in ochii copilului cand mama ii satisface nevoile de crestere indeajuns de bine.

Dupa Jasmin Lee Cori, ceea ce conteaza intr-un maternaj suficient de bun sunt 2 aspecte:

– capacitatea mamei de a se sincroniza cu copilul (stare de armonie prin conexiunea afectiva a mamei cu copilul)

D.W. Winnicott, pediatru si psihanalist, a instituit termenul de „mama suficient de buna” pentru a descrie mama care asigura copilului suficient pentru ca acesta sa poata avea un start bun in viata. Winnicott sustine ca responsabilitatea principala a mamei suficient de bune este adaptarea la bebelus. Dupa el, mama suficient de buna incepe cu o adaptare aproape completa la nevoile copilului pentru ca, pe masura ce creste toleranta copilului la frustrare, ea sa se adapteze din ce in ce mai putin. O mama care continua sa satisfaca perfect si imediat toate nevoile copilului il priveaza pe acesta de nevoia de a invata comportamente noi, de a dezvolta abilitati si de capacitatea de a gestiona amanarile si frustrarea.

Pentru a oferi un maternaj suficient de bun, studiile recente confirma ideile lui Winnicott si arata ca e nevoie ca mama sa se sincronizeze afectiv cu copilul ei, cel putin 30% din timp.

– capacitatea si dorinta mamei de a repara relatia si de a restabili o conexiune optima cu copilul ei.

Dupa Diana Fosha, autoare si psihoterapeut, mama trebuie sa reinnoade rupturile inevitabile care apar in relatie. Poate ca o mama nu are tot timpul comportamentul potrivit, dar e reparator ca ea sa indrepte lucrurile atunci cand greseste.

Nu in ultimul rand, sa ne amintim si ca rolul mamei suficient de bune il poate lua oricine ofera acest fel de hrana emotionala. Poate fi o bunica, o invatatoare, o profesoara, o vecina, poate fi tatal, un bunic, un unchi, un profesor, etc.

Sa avem in jur astfel de resurse si sa ne conectam la nevoie cu ele este benefic deopotriva pentru mama cat si pentru copii.

Îți ofer sprijin să explorăm împreună ce stă între tine și capacitatea de a te bucura de tine și de copilul tau, fiind suficient de buna.

Contacteaza psihoterapeut

Bibliografie

Jasmin Lee Cori. 2021. „Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijarii emotionale„.Bucuresti: Editura Trei

Sursa foto: ilustratie Daniela Dumitru

Neglijare emoțională: Copilul forțat să crească singur

Daniela Dumitru ilustration - neglijare emotionala

Un articol despre neglijare emoțională: ce înseamnă, consecințele în viața adultă ale maternajului primit și cine poate fi o mamă bună.

Calitatea maternajului pe care îl primim de timpuriu ne modelează semnificativ dezvoltarea.

Sunt mulți factori care au impact asupra noastră, precum: legătura cu tatăl și alți adulți, mediul, dinamicile din familie, bolile, diferiți factori de stres. În ciuda acestor numeroși factori, impactul relației cu mama rămâne semnificativ.

O „mamă bună” are capacitatea de a forma legături afective. Lipsa mamei atente, grijulii, conectată cu sine, e un mare handicap, deoarece dobândim serioase deficiențe în structura psihică.

În cazul neglijării emoționale resimțim un gol, dificultate de conectare, singurătatea, dar nu putem recunoaște ce ni s-a întâmplat. Putem recunoaște ceea ce ne-a lipsit doar în măsura în care avem și experiențe diferite, de contact emoțional bun.

Psihoterapeuta Jasmin Lee Cori aduce informații relevante despre neglijarea emoțională într-un limbaj accesibil în cartea ei ”Mama, tu unde erai atunci? Efectele neglijării emoționale”, Ed. Trei. Vă recomand să-i citiți cartea dacș simțiti că rezonați sau sunteți curioși să cunoașteti mai mult.

Ce înseamnă neglijare emoțională?

Când părintele nu satisface nevoile rezonabile ale copilului ce țin de dezvoltarea sa emoțională și de conturarea unui sentiment sănătos al sinelui, vorbim de neglijare emoțională. Neglijarea emoțională este lipsa acțiunii. Interacțiunile lipsesc sau sunt prea puține. Lipsește conexiunea, apropierea fizică și emoțională, lipsește oglindirea și conținerea emoțională. În această absență, sentimentul de sine — „cine sunt” — este foarte perturbat.

Când nu primim un maternaj suficient, nu avem amintiri în care mama să fi fost apropiată de noi. De exemplu, nu ne amintim să fi fost ținuți în brațe, priviți cu iubire sau receptați la nivel afectiv. Nu ne amintim ca mama să ne accepte emoțiile ori să ne arate că îi pasă de trăirile noastre. De fapt, e un sentiment adânc de singurătate pe care îl retrăim. Adesea ne simțim îndepărtați, subapreciați sau ni se spune să ne simțim altfel decât ne simțim.

Poate că ne amintim cum mama ne pregătea masa ori era mai atentă când eram bolnavi, dar atingerile erau mai degrabă dure, automate, fără afecțiune. Creștem cu convingerea că am fost iubiți, dar fără a ne simți iubiți, mai ales dacă mama a făcut eforturi în direcția unor activități precum ședințele la școală, petrecerile de ziua de naștere sau pregătirea meselor.

Din păcate, în multe familii nu există aproape deloc un contact emoțional. Nu există conversații reale, ci doar un nivel minim de comunicare funcțională. Lipsesc acele discuții despre schimbările ce se produc și cum e fiecare afectat. Lipsește sprijinul și ghidajul atunci când copilul nu își poate tolera emoțiile ori se îndoiește de sine. Părinții nu au acces la vitalitatea lor pentru a participa la joaca copilului sau pentru a se bucura de micile succese ale acestuia. În schimb, există presiunea menținerii iluziei „familiei fericite”.

Consecințele neglijării emoționale

Când suntem mici, nu avem perspectiva necesară pentru a înțelege toți factorii externi care influențează comportamentul oamenilor. Nu avem conceptele și noțiunile unui adult. Dezvoltăm convingerea greșită că, atunci când suntem răniți, ignorați sau abandonați, e din cauza a ceva ce am făcut. Creștem cu credința că nu merităm, suntem răi sau imposibil de iubit. Sentimentul acesta nu este întotdeauna conștient, dar ne ghidează în viață.

În lipsa unei mame calde, nu ne simțim prezenți în relații sau capabili de conexiuni relaționale. Ne simțim deconectați, pierduți și dezrădăcinați, fără a avea un sentiment de apartenență. Deseori nu putem face parte dintr-o comunitate și nu ne putem conecta profund cu altcineva.

O altă consecință devine vizibilă atunci când observăm modul în care ne oferim nouă înșine maternaj și când recunoaștem același tipar trăit în relație cu mama.

Conștientizăm că nu știm cum să ne încurajăm sau să ne sprijinim pe noi înșine, că nu știm să fim răbdători și grijulii, că nu știm cum să ne luăm în considerare nevoile și limitele.

Putem să recunoaștem un tipar de dependență și agățare de orice și oricine pare că poate oferi o protecție și o siguranță de tip matern.

Din păcate, foamea de iubire și. dependenta ne poate determina să rămânem în relații abuzive sau nesatisfăcătoare .

În lipsa unui punct de reper interior legat de ce înseamnă să fii iubit, acceptăm orice sau, dimpotrivă, credem că e mai ușor fără relații și fără iubire.

Din foame după afectivitate putem dezvolta fixații asupra mâncării. Astfel, ne confruntăm cu tulburari serioase de comportament alimentar, inclusiv mâncatul compulsiv.

Cine poate fi „mama bună”?

Termenul „mamă bună” poate face referință la orice adult care preia un rol grijuliu, încurajator, protectiv. Putem include aici, în afara mamei biologice, mama adoptivă, mama vitregă, o bunică, o mătușă sau orice persoană care ne-a crescut. Chiar și un tată potrivit poate prelua acest rol. Și alți oameni din afara familiei pot contribui la satisfacerea anumitor nevoi ale unui copil: profesori, terapeuți, medici, mame ale prietenilor, vecini.

Pe măsură ce ne maturizăm și înțelegem că acel copil căruia i-au fost neglijate nevoile este în continuare în interiorul nostru, sarcina noastră e dublă: să ne vindecăm rănile și să descoperim cum să devenim „mame bune” pentru noi înșine.

Contacteaza psihoterapeut

Imagine: Neglijare emoțională, Daniela Dumitru

Stilurile de atasament. Simbioză sau frica de apropiere?

Cand avem dificultati in relationare o solutie este sa ne recunoastem tiparele de atasament. Asa gasim raspunsuri la motivele pentru care esuam in a ne cunoaste si exprima nevoile si pasiunile sau de ce nu toleram usor apropierea, contactul cu oamenii, cu grupurile.

Starea de sanatate psihica depinde de modul in care simtim ca apartinem unei comunitati. Ne face bine sa fim impreuna, sa ne sprijinim in momentele dificile. Ajuta sa sprijinim si sa ne simtim sprijiniti in a ne urma pasiunile si a fi noi insine.

Multi oameni se simt singuri, pierduti, nesiguri pe ei sau fiindu-le greu sa se bazeze pe ceilalti. Dificultatile pe care le resimtim au legatura cu modurile in care ni s-a raspuns de timpuriu nevoilor de apropiere si autonomie.

Sistemul de atasament

Contactul se simte bun in masura in care inca din perioada intrauterina mama e ea insasi conectata cu sine si cu bebelusul ei. Cu cat mama e mai disponibila emotional si mai constienta de ea, e mai capabila sa raspunda nevoilor copilului.

Este o legatura intre mama si copil si e nevoie ca fiecare sa vina cu ceva inspre celalalt. Ca bebelusi suntem inzestrati genetic sa cautam apropierea mamei. Ma refer la trei seturi de comportamente pe care le manifestam natural chiar din perioada de inceput a vietii :

Apropierea. In mod natural cautam sa avem aproape, fizic si emotional, o figura de atasament (de obicei un parinte).
Adapostul sigur. Cand percepem un pericol cautam figura de atasament (o persoana, nu un loc) pentru a primi protectie, confort si sprijin.
Baza de siguranta. Cand ne simtim in siguranta si sprijiniti de o figura de atasament, ne simtim liberi sa ne dedicam pasiunilor in afara relatiei cu aceasta.

Sunt nenumarate interactiunile dinspre mama catre copil care determina tiparul de atasament pe care il internalizam in chiar esenta fiintei noastre. Modul in care mama ne raspunde nevoilor devine un model intern de atasament la baza caruia exista:

un model despre sine – modul in care ne percepem pe noi insine;
un model despre ceilalti – ce asteptari avem de la ceilalti.

Pe masura ce crestem si ne largim reteaua figurilor de atasament (alti membrii ai familiei, profesori, mentori, prieteni) putem internaliza modele interne diferite de atasament.

Atasamentul sigur

Pentru copil nu e suficient ca parintele sa ii ofere siguranta, el are nevoie sa se simta linistit si in siguranta in prezenta parintelui. Cand parintele raspunde cu empatie, cu blandete, valideaza trairile interioare ale copilului si le respecta, copilul dezvolta un sentiment bun despre sine, creste increzator in capacitatile lui. Cu fiecare raspuns adecvat al parintelui la nevoile lui de apropiere sau de autonomie, se plamadeste un tipar de atasament sanatos. Copilul internalizeaza ca poate fi sprijinit atunci cand are nevoie si, cu timpul, integreaza in sinele propriu modul parintelui de a relationa cu sine. Acest model de raspuns sanatos la nevoile de relatie ii permite sa pastreze sentimentul ca are valoare si sa se astepte sa fie sustinut de ceilalti.

In esenta, recunoastem ca avem un atasament sigur cand:

ne simtim confortabil cu toata gama de emotii;
ne simtim demni de a fi iubiti, buni, empatici, competenti;
ne consideram partenerul ca fiind de incredere, bine intentionat, disponibil emotional, sensibil;
tindem sa fim fideli in cuplu, suntem multumiti de viata noastra sexuala;
tindem sa fim fericiti cu noi insine si cu relatiile noastre.

Stiluri de atasament nesigur

Din pacate, nu toti parintii sunt capabili sa raspunda acestor nevoi – chiar cand isi iubesc copiii. Propriile lor tipare de atasament, bolile fizice si psihice, traumele psihice nerezolvate, diferite alte dificultati, au un rol semnificativ in felul in care parintii raspund.

Raspunsurile neadecvate ale parintilor fata de nevoile de apropiere si de autonomie ne modeleaza tipare de atasament nesigur, respectiv:

modelul despre sine – crestem cu impresia ca suntem nedemni de iubire;
modelul despre ceilalti – sistemul de orientare catre o figura de atasament este blocat
- pe butonul oprit (atasamentul evitant),
- pe butonul pornit (atasamentul anxios),
- pe ambele (atasamentul dezorganizat).

In functie de circumstante (partenerul de relatie, pericolul perceput, starea interna) atat perceptia de sine cat si perceptia despre ceilalti pot varia. E posibil sa recunoastem ca avem un tipar dominant, sa ne regasim in toate tipurile de atasament, insa si fiecare dintre aceste tipare sa flucteze ca intensitate in momente diferite.

Atasament evitant

Daca la nevoia de apropiere fizica a copilului, parintele ramane absent, copilul plange. Daca plansul copilului ramane fara raspuns, el se sperie. Ar avea nevoie acum nu doar de apropiere fizica, ci si de disponibilitatea emotionala a parintelui, adica de o persoana care sa simta cat e de speriat si care sa fie capabila sa il aline, sa ii ofere adapost. Daca majoritatea raspunsurilor parintelui sunt aspre, critice, furioase sau nu exista raspuns, copilul resimte tensiune in ce priveste apropierea de parinte si tinde sa il evite.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, internalizam sa nu asteptam sa fim sprijiniti de ceilalti ca si cum ceilalti nu au cum sa fie disponibili pentru noi. Parintele fiind in mod consistent deconectat si indisponibil emotional, dezvoltam un model de tip ”ma descurc singur”. Ne reprimam nevoia de a depinde de cineva care sa aiba grija de noi. Putem simti tristete, furie, deprimare.

Fugind de ceilalti si mentinand distanta, negarea, singuratatea, mai degraba respingem si suntem respinsi, fara sa putem fi autonomi cu adevarat.

Putem recunoaste ca avem un atasament evitant/ care respinge, cand:

avem un sentiment al sinelui de a fi puternici, completi;
inconstient, ne este frica sa fim respinsi, controlati, dominati, sa ne simtim vulnerabili si neajutorati;
reprimam latura emotionala, negam, minimalizam emotiile;
tindem sa ramanem distanti, limitandu-ne interactiunile si conversatiile intime;
disponibilitate emotionala redusa, tindem sa nu aratam prea multa afectiune;
ne simtim inconfortabili cu atingerile, imbratisarile, mangaierile, cu a fi sprijiniti, bine primiti;
evitam sa ne bazam pe partener;
ne limitam activitatea sexuala;
putem fi detasati emotional cand facem sex;
chiar daca tinem la partener, ne ferim ca relatia sa devina prea intima adoptand o atitudine excesiv de independenta;
ne denigram partenerul si, in general, pe ceilalti ii percepem slabi sau dependenti.

Atasament anxios

Acest tip de atasament se formeaza cand raspunsurile mamei la nevoile de apropiere si alinare ale copilului sunt inconstante si imprevizibile. In incercarea de a-i capta atentia, copilul isi inhiba nevoia de a se simti liber si de a explora mediul. Focusul lui este exclusiv pe mama. Pentru a primi atentia ei, dezvolta strategii prin care stresul este mult exagerat. In permanenta anxios fata de pozitia mamei, copilul poate parea coplesit sa mai poata face altceva, poate sa planga, sa fie furios si sa fie foarte greu de consolat.

Mama e ea insasi confuza, pasiva, anxioasa, preocupata de situatiile de viata care o tulbura. Din propria frica de abandon si neajutorare, prin raspunsurile ei descurajeaza exprimarile de autonomie ale copilului.

Cand astfel de raspunsuri se repeta in timp, atasamentul se modeleaza in jurul fricii intense de abandon. Dezvoltam un model de tip ”infometat de fuziune”. Celalalt ne ocupa aproape tot spatiul mental, in timp ce vocea propriului sine este imperceptibila.

Ne recunoastem ca avand atasament anxios/preocupat, cand:

ne indoim de valoarea de sine si ne e teama sa ne bazam pe noi insine;
resimtim mult stres si teama de abandon;
facem eforturi sa demonstram ca suntem demni de iubire;
cautam constant aprobarea din exterior si suntem dispusi sa facem pe plac celorlalti;
suntem preocupati excesiv sa ii mentinem pe ceilalti aproape;
renuntam la autonomie, la propriile pasiuni, opinii si valori in favoarea celuilalt;
ii vedem pe parteneri ca neiubitori daca nu sunt permanent disponibili;
ne comportam posesiv cu partenerii, suntem gelosi;
dorim reconectarea cu partenerul cand percepem ca acesta e distant;
folosim sexualitatea pentru a dobandi acceptarea pe care o cautam, inclusiv prin a renunta la viata sexuala.

Atasament dezorganizat

Parintii cu traume timpurii nerezolvate au reactii disproportionate in raport cu stimulii care declanseaza acele reactii. Acest lucru este posibil deoarece structurile lor neuronale care ajuta la modularea raspunsurilor au fost blocate de timpuriu in a se dezvolta complet. In felul acesta, parintii arata uneori disponibili, alteori inspaimantati, alteori arata inspaimantatori pentru copilul lor. Cand copiii se simt inspaimantati de catre parinti, ei se simt mai degraba blocati. Desi nevoile de apropiere si adapost ii imping in bratele parintilor, frica de ei ii tine pe loc. Ei nu gasesc alinare nici in dezactivarea sistemului de atasament, nici in hiperactivarea lui.

Adeseori acesti copii ajung in situatia de a prelua rolul parental. Fie isi controleaza parintii, fie au grija de ei, fie se poarta agresiv si pedepsitor cu acestia.

Ne recunoastem cu atasament dezorganizat/lipsit de solutie, cand:

avem un tipar haotic in cadrul relatiilor;
avem conflicte interne intre teama de a fi respinsi si nevoia disperata de apropiere;
manifestam tendinta de a evita relatiile;
suntem in discomfort in intimitate si avem tendinta de a o evita;
ramanem implicati in relatii abuzive, toxice;
in relatiile intime avem comportamente contradictorii si derutante;
suntem pasivi, distanti emotional, nesiguri;
avem dificultati cu intimitatea fizica;
apelam la contacte sexuale ocazionale ca o modalitate de a ramane distanti si a evita sa fim vulnerabili.

Concluzii

Nu doar cei cu atasament dezorganizat sunt lipsiti de solutie, ci si cei anxiosi, cei evitanti, chiar si cei siguri. Multi dintre noi avem experiente de trauma in trecut ramase nerezolvate. Pot fi traume cu T-mare (de exemplu pericolul de pierdere a propriei vieti, pierderi ale figurilor de atasament) sau traume cu t-mic, respectiv traume relationale (experiente repetate de frica, neajutorare, umilire, rusine, in relatii in care nu este asigurata nici un fel de reparatie).

Ceea ce ne deranjeaza este diminuarea optiunilor pana la lipsa de solutii la situatii din prezent datorita acelor experiente traumatizante nerezolvate.

Cresterea capacitatii de a dispune de mai multe optiuni referitor la dificultatile de atasament implica un proces psihoterapeutic si ne permite sa:

internalizam in psihic un parinte disponibil emotional
cream o relatie securizanta cu noi insine
diminuam dificultatile de apropiere, intimitate si de acceptare a unei persoane care sa ne aline
reusim sa ne exprimam nevoile si sa devenim tot mai mult o persoana distincta
diminuam anxietatea resimtita, tristetea, furia, depresia, singuratatea.

Chiar daca, in anumite circumstante, revenim la vechile tipare de atasament, avem mult mai multa claritate si strategii de a ne echilibra.

Putem sa ne modificam tiparul de atasament. Sa trecem de la modele nesigure la un atasament sigur cu noi insine si cu ceilalti.

Un model de psihoterapie informata pe trauma sustine o astfel de restructurare profunda. Eu folosesc modele dezvoltate pentru lucrul profund precum NARM sau Metoda Intentiei.

Programeaza sedinta

Resurse :

Dragoste nesigura. Cum sa nu mai fi gelos si dependent emotional,de Leslie Becker Phelps, o carte usor accesibila.
Chestionar online creat de cercetatorul Chris Fraley si colegii lui in 2011, pe http://web-research-design.net/cgi-bin/crq/crq.pl, pentru a afla tipul de atasament si unde te situezi pe un grafic al anxietatii, respectiv evitarii, de la nivelul relatiei de atasament.
Pentru cei care doresc sa isi aprofunze cunostintele: Atasamentul in psihoterapie, de David J. Wallin.

Ilustratie: Daniela Dumitru